Război şi pace în Spania - şi un happy end cu vin roşu

Punctul critic al istoriei spaniolilor în secolul al XX-lea a fost, fără îndoială, Războiul Civil (iulie 1936 – martie 1939), în care s-au masacrat unii pe alţii cu o uluitoare fervoare – şi cu ajutorul Germaniei naziste, al Uniunii Sovietice şi al unor divizii de voluntari de ocazie, de la comunişti francezi pînă la legionari români etc. Prin ferocitatea lui, prin ghemul de cauze care l-au făcut posibil şi prin terţii implicaţi, Războiul Civil nu mai ţine doar de istoria Spaniei, ci e, efectiv, un capitol din istoria de secol trecut a turmentatului nostru continent şi a lumii. Ceva mai aproape de noi am mai avut războaie civile – din Balcani şi pînă în Nordul Africii –, doar că cel spaniol a fost mai asemănător războaielor confesionale de la sfîrşitul Evului Mediu: în Spania anilor ’30, duşmănia nu s-a bazat pe etnie amestecată cu religie (ca în Iugoslavia de alaltăieri) şi nici pe religie amestecată cu structuri tribale (ca în Siria de azi), ci pe convingeri politice şi pe viziuni ideologice despre lume şi viaţă! Iar faptul că preţul fratricid al acestor convingeri & viziuni a fost de peste 600.000 de morţi în doar 32 de luni de conflict spune ceva despre amploarea acestui episod spaniol de crîncenă orbire colectivă.

Dar, pe măsura acestei orbiri, a fost şi redeşteptarea ce a urmat. Dacă punctul cel mai de jos al istoriei a fost Războiul Civil, atunci reconcilierea spaniolilor din deceniile următoare – şi mai cu seamă de după 1975, cînd autoritarismul dictatorial al lui Franco a cedat puterea instituţiei monarhice – reprezintă, cred, cea mai mare victorie a lor din secolul trecut. Rănile, ca atare, încă n-au dispărut – dar nici nu s-au infectat. E suficient să vorbeşti cu un spaniol măcar apropiat de vîrsta a treia pentru a înţelege că la fundul ceştii subiectivităţilor fiecăruia se află încă un zaţ gros de memorie afectată. Doar că această afecţiune – plus suferinţa reală a multor spanioli –, odată revenită democraţia, nu s-au transformat în pulsiuni vindicative. Tocmai pentru că aveau multe poliţe de plătit unii altora (comuniştii, catolicilor şi, reciproc, monarhiştii, republicanilor şi viceversa etc.), şi-au îngropat fiecare securea de război şi scheletele din dulapurile proprii şi au schimbat subiectul discuţiei. Cum spuneam, în această dificilă pacificare a atîtor „jucători“ avînd mîinile, fiecare, pătate de sîngele celuilalt, instituţia Regelui a jucat un rol major – oferind ţării acel arbitru ferm şi cordial de care orice comunitate latină se pare că are nevoie.

Să mai spun că, în procesul său de reconciliere internă, Spania a avut şansa de a intersecta una dintre perioadele de bunăstare ale lumii occidentale. Intrată în Europa Unită la 1 ianuarie 1986 (alături de Portugalia), Spania s-a regăsit în interiorul unei Europe a celor 12 care-şi revenea bine după criza petrolului de la sfîrşitul anilor ’70. Spre deosebire de România (sau Bulgaria), care-a intrat în UE taman pe cînd sezonul vacilor grase era la final şi se profila o criză dură precum zîmbetul dnei Andreea Pora, latinii de la celălalt capăt al continentului au găsit, la mijlocul anilor ’80, o economie comunitară în creştere. Drept care, peste Madrid (şi Lisabona) a început să cadă ceva din mana de care era nevoie: banii europeni.

Într-o mai curînd rece dimineaţă de decembrie, am discutat ceva din aceste episoade cu dl Luis Arroyo Zapatero – rector şi fondator al Universităţii din Ciudad Real (Universidad de Castilla – La Mancha / UCLM). Fost comunist ilegalist în juneţile sale revoluţionare, domnia sa a încasat bastoanele aferente pe spinarea-i tînără şi a trecut şi prin puşcăria regimului lui Franco. Astăzi, pe rafturile biroului său din Rectorat se află fotografii cu dedicaţie de la regele Juan Carlos al II-lea, iar fostul ilegalist precizează senin că închisorile lui Franco nu erau deloc plăcute, dar nu erau nici închisorile lui Stalin.

Şi aşa se face, onorabili cititoare & cititori, că pe la 1985 a apărut pe lume şi distinsa universitate despre care o să vorbesc aici – acea UCLM care m-a găzduit temporar, cu îngăduinţă. Pînă la a v-o descrie, permiteţi-mi o digresiune istorico-statistică: pe la anul 1938 – spun anuarele –, România şi Spania aveau acelaşi procentaj de alfabetizaţi: 57 la suta de locuitori (cam la nivelul Papua Noii Guinee de azi – nu, nu e o glumă). Eram atunci mult în urma Franţei (care avea 94%), dar eram deasupra altor state, precum Portugalia, Rusia sau Grecia. Iar azi...

...Dar, iată că, prins cu asemenea detalii am uitat esenţialul: că în faţa unui vin roşu iberic – un Rioja tinto de la Lopez de Heredia Viña Tondonia, 2009, nepretenţios, dar vînjos – mă gîndesc acum la toţi iubitorii de şcoală & litere care sînteţi şi le doresc, evident, un 2013 cît mai bun. (va urma)

Adrian Cioroianu este decan al Facultăţii de Istorie, Universitatea Bucureşti. Printre cele mai recente cărţi publicate: Epoca de aur a incertitudinii, Editura Curtea Veche, 2011.