Vedea-te-aş la Casa Albă
- din Beijing! -
De ceva timp, trăiesc un sentiment de reînnoită uimire în faţa... cui credeţi?... preşedinţilor americani. N-are nici o legătură cu faptul că am şi dat mîna cu unul. Pentru mine e un mister cum de aceşti oameni mai au puterea, timp de patru ani de zile, să mai mişte o hîrtie – dată fiind dificultatea campaniei preliminare prin care ei trec înainte de a-şi începe mandatul. Dacă nici asta nu e campanie electorală, apoi eu nu ştiu alta demnă de acest nume.
Uitaţi-vă la ei cum bat America în lung şi-n lat (avion... tren... autocar...), priviţi-i cum apar din două-n două zile în faţa a mii de oameni, la sute de kilometri distanţă, sau în dezbateri TV, şi ei par ca scoşi din cutie, senini, de parcă tocmai ar fi venit aseară din concediu. Evident că în spatele fiecăruia se află o armată de PR-işti, scriitori de discursuri etc. – dar, ştiţi ce? Indiferent cîte divizii ar avea în spate, natura fiinţei lor biologice nu au cum s-o schimbe. Drept care mă-ntreb: cum oare, după tăvăleala campaniei, mai pot oamenii ăştia să mişte, cît de cît? Vă aduc aminte maniera în care Barack Obama şi-a croit drum spre Casa Albă, în 2008. Victoria lui în faţa republicanului (simpatic) John McCain a fost floare la ureche comparativ cu dura confruntare pentru nominalizare pe care Obama a avut-o în cadrul propriului partid, în faţa bătăioasei Hillary Clinton – care, iniţial, era favorită. Numai pentru a ajunge să fie candidaţi (!), cei doi s-au luat la trîntă serioasă – una care-o fi costat miliarde de dolari şi miliarde de neuroni.
Păi, decît atîta consum de energie, nu e mai bine în Rusia, unde hopa-ţopa, hopa-ţopa, azi sînt eu, mîine eşti tu şi poimîine e rîndul meu?
Dar nu despre Rusia vă propun să vorbim (măcar Putin şi Medvedev tot au adus o îmbunătăţire peisagistică ideii de „alegeri“: armatele lor de puştoaice aprige la entuziasm care, cît ai spune haraşo, repede îşi trag tricourile jos de pe ele – ştiţi la ce mă refer, le-am mai binecuvîntat o dată într-un text pe-aici).
Ci mă refer la alte alegeri, ceva mai la Est de Rusia şi cu muuult mai la Răsărit de America (cel puţin aşa se vede din colţul nostru). Poate n-aţi aflat încă, dar în chiar aceste zile au loc undeva în lume nişte alegeri care s-ar putea să fie mai importante decît cele americane.
Acest „undeva“ se numeşte China. Acolo au loc, pînă pe 15 noiembrie a.c., lucrările celui de-al XVIII-lea congres naţional al partidului comunist. Prin intermediul acestui filtru unic, cea mai populată ţară a planetei îşi selectează noii lideri – un fenomen care se întîmplă, teoretic, la un cincinal o dată. Practic, în ultima decadă, biroul politic al Comitetul Central al PCC a fost alcătuit din nouă oameni (inclusiv preşedintele şi premierul ţării). Este foarte posibil – speculează presa internaţională – ca în aceste zile numărul să fie redus la şapte. La fel de posibil este ca viitorul preşedinte al Chinei să fie Xi Jinping (actual vice-preşedinte), iar Li Keqiang (actualul vice-premier) să devină noul premier. Nu există nimic la vedere – nici campanie, nici majorete, nimic. Ultimul an a fost totuşi agitat la vîrful celui mai mare, numeric vorbind, partid al lumii. Unul dintre liderii marcanţi, Bo Xilai, a produs un stupefiant scandal – cînd s-a aflat ce maşinaţiuni făcea el însuşi şi cum propria lui soaţă, cu otravă, a expatriat pe lumea cealaltă un businessman britanic. Mai nou, New York Times mai aruncă o piatră în lacul liniştit, scriind că actualul premier, Wen Jiabao, ar fi strîns din salariile sale de funcţionar ceva spre 2,7 miliarde de dolari în bunuri şi bani.
În rest, la suprafaţă, politica de la Beijing excelează prin serenitate. Probabil că, pentru o civilizaţie autentic milenară, astfel de detalii – cum să faci campanie, ce-ai putea promite la TV, cum să zîmbeşti frumos, cum ai putea bloca unele site-uri – sînt bagatele. La drept vorbind, China era o mare putere pe cînd istoria Europei încă nu începuse, iar persanii lui Xerxes încă nu visau să atace, la Thermopyles, pe spartanii lui Leonidas. Pesemne că, privite de la înălţimea unei asemenea experienţe chinezeşti, toate acele manifestări publice care-i agită pe occidentali par firimituri în colbul vremii.
Cert este că nu există în lume, în acest moment, două exerciţii electorale mai diferite decît alegerile din SUA şi selecţia-numirile din China. Faptul că ele s-au suprapus în timp, zilele astea, e o coincidenţă; faptul că vorbim despre primele două economii ale lumii, nu mai e.
* * *
Şi, apropo de alegeri: aţi face bine să alegeţi a fi printre fericiţii posesori ai numărului 1 (septembrie a.c.) din revista Harap Alb continuă...; bandă desenată românească (grafica: Andrei Moldovan) de nivel comics american, cu un Harap-Alb bestial (în sensul bun...), cum n-aţi mai văzut.
Adrian Cioroianu este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti. Cea mai recentă carte publicată: Epoca de aur a incertitudinii, Editura Curtea Veche, 2011.
