Cînd dna Merkel va primi ajutoare de la Madrid (şi Bucureşti)
Pentru că la finele poveştii de săptămîna trecută vă lăsam oarecum în aşteptare, în pivniţa de vinuri a unui hotel din oraşul spaniol Ciudad Real, e cazul să vă scot puţin la lumină – măcar pentru ca, alături de dvs., să-i bîrfim puţin pe spanioli.
Ori de cîte ori am avut prilejul de a vizita Spania, am fost intrigat de un lucru – pe care românii care trăiesc pe-acolo (relativ mulţi, în ultimul deceniu) cred că l-au descoperit, cu o plăcută surprindere, în chiar primele zile ale şederii lor: cît de mult, totuşi, seamănă românii şi spaniolii. Fraţi uneori norocoşi şi alteori vitregiţi ai aceleiaşi latinităţi, unii la un capăt estic al Europei iar ceilalţi pe malul vestic al continentului, românii şi spaniarzii împart ceva din trăsăturile pline de şarm sau de defecte ale gintei lor.
Şi unii, şi alţii, sînt mai degrabă certăreţi (între ei), cu eficienţa muncii au probleme perene şi, în genere, vorbesc mai mult decît fac. Nu vreau să cad în mitologeme, dar probabil nu e cu totul întîmplător că Împăratul Traian, cel care-i latiniza (cu forţa) pe daci, nu era născut în buricul Romei, ci pe undeva prin Spania. Şi la fel de adevărat e că (im)puritatea daco-romană a românilor este comparabilă cu (im)puritatea spaniolilor: peste celţii şi iberii din străvechime au venit romanii, tot pe-acolo au mai trecut vandalii şi vizigoţii, pentru ca apoi arabii omeizi să-şi facă un califat, pe la anul 900. Pe la anul 1000, Spania de azi era un magnific centru al culturii musulmane – pentru ca, în secolele următoare, regii catolici să reînceapă recucerirea, împingîndu-i treptat pe maurii mahomedani spre sud, tot mai spre sud. Tocmai acest amalgam de suferinţă şi de rezistenţă dă spaniolilor de azi (ca şi românilor) o bună parte din specificul lor – care deseori te poate enerva, te face să meditezi contemplativ la orgoliul anglo-saxon sau la eficienţa germanică, dar, una peste alta, face viaţa mai uşor (şi deseori mai frumos) de trăit. Personal, am o cu atît mai mare admiraţie pentru spanioli constînd cu cîtă rigoare respectă ei instituţia sfîntă a siestei: de pe la ora două a amiezei şi pînă pe la patru-cinci, rar de mai găseşti pe cineva la locul său de muncă; seara, ai mai puţine şanse să-i prinzi pe-acasă şi mai multe să-i vezi prin vreun restaurant – de fapt, prin mai multe, pentru că obiceiul este să treci într-o seară prin două-trei-patru bistrouri, să bei cîte o gură de vin şi să ciuguleşti nişte tapas, la palavre cu amicii sau familia. Hai s-o recunoaştem: acesta nu-i chiar Iadul pe Pămînt! Probabil că, dacă, prin accident, spaniolii (ca şi românii) ar munci măcar pe trei sferturi la fel de pasionat ca germanii, atunci doamna Merkel ar veni la Madrid şi la Bucureşti după bani, şi nu invers.
Comunitatea în care – cum spuneam – ajunsei în acest început de decembrie, Castilla-La Mancha adică, încă mai suferă moralmente după un eveniment ce a avut loc acum vreo 450 de ani: în anul 1561 oraşul Toledo (de vizitat, dacă-mi permiteţi o recomandare) a pierdut cursa într-a deveni capitala Spaniei, în favoarea Madridului. Suferă ei ce suferă, mai iau un vin, mai iau nişte tapas, după care îşi aduc aminte şi de alte cumpene prin care au trecut: invazia lui Napoleon nu i-a ocolit, după cum nu i-a ocolit nici Războiul Civil spaniol, în secolul ultim. Religia catolică i-a disciplinat ceva mai bine pe spanioli (decît ortodoxia pe noi), după cum – în ultimul secol – monarhia a jucat acolo un rol benefic, unificator (cu limitele de rigoare) şi pacificator (mai cu seamă după 1975). Provincia despre care vorbesc nu are mari ambiţii industriale; dar nu pare a regreta foarte mult, din moment ce de-o parte şi de alta a drumului naţional pe care am mers am văzut frumoase livezi de măslini (iar uleiul aferent, spun ei, e printre cele mai bune din Europa), recent s-au împlinit vreo 400 de ani de la publicarea operei lor de suflet (Don Quijote a lui Cervantes), iar pielăria şi fierăria de Toledo au intrat deja în legendă – probabil cu aceeaşi plăcere cu care am intrat şi eu în micul magazin, de pe o stradă liniştită din Ciudad Real, în care un amabil comerciant localnic (soţ al unei inimoase spanioloaice care dirijează o asociaţie de prietenie ibero-română) ne-a servit cu cîteva soiuri de brînzeturi care de care mai învelite în mirodenii, cu nişte felii de jamon de pe pulpa unor porcişori care bănui că mîncaseră multă ghindă la viaţa lor şi cu nişte vinuri roşii care, cu tot frigul de-afară, mi-au mai reaprins bătăile inimii.
Inima, ca inima, dar mintea tot mi-a rămas trează – fie şi pentru faptul că a doua zi urma să ţin o conferinţă, la universitatea din Ciudad Real, despre România. Iar despre România, cum se ştie, trebuie să fii treaz pentru a vorbi – dureros de treaz, uneori.
(va urma)
Adrian Cioroianu este decan al Facultăţii de Istorie, Universitatea Bucureşti. Printre cele mai recente cărţi publicate: Epoca de aur a incertitudinii, Editura Curtea Veche, 2011.
