Alicia şi Mediterana
Am urmărit-o lung cu privirea atunci cînd a intrat în mare – gîndindu-mă, oarecum mîndru, că foarte probabil nu sînt singurul bărbat care o pîndeşte. A intrat în mare aşa cum intră o pisică în casă, după o zi întreagă de pîndit la păsărici: cu un oarecare tremur al membrelor, cu spinarea dreaptă şi cu opriri bruşte, în care întorcea capul uşor, ca pentru a testa aerul. Călca pe vîrfuri peste pietrele de pe fundul apei şi, privind-o, aproape simţeam răcoarea apei năpădindu-mă şi pe mine.
Am mai atins-o o dată mîngîindu-i glezna dreaptă cînd prosopul cu care se ştergea a început să atîrne lung pe lîngă ea şi să măture nisipul. M-am ridicat, i-am îndreptat prosopul şi i-am spus că în opinia mea are nevoie urgentă de un duş la camera 303 (camera mea, adică). Mi-a zîmbit, mi-a trimis un sărut din vîrful buzelor şi mi-a împins cu mîna umărul – adică s-o las în pace, cică.
Trecuserăm de miezul zilei şi, în bătaia soarelui, aerul devenea cleios, plin de mirosul marin al buchetelor de alge aduse la ţărm. În partea noastră de plajă, terenul era puţin înclinat. Pe latura dinspre vila Or’Tuicha vedeam un zid înalt de nici un metru, din pietre prinse grosier în ciment. Dincolo de el, cîţiva pini se ridicau ca nişte lumînări verzi, şi apoi începea peluza vilei, cu două-trei aspersoare ce susurau în semicercuri de apă ce se pierdeau în iarbă ca şi cum nici n-ar fi fost.
De la zidul de pietre, malul de nisip cobora uşor spre mare – nu cred că era o diferenţă de nivel mai mare de un metru, astfel încît capul meu, cum stăteam întins pe pînza mea imensă de in, era sensibil mai sus decît tălpile mele. Această poziţie îmi permitea să colind cu privirea de-a lungul şi de-a latul plajei. I-am văzut pe toţi cei care au venit şi pe cei care se pregăteau să plece. Cei cîţiva părinţi tineri care fuseseră printre noi şi-au luat pe rînd copiii de mînă şi au plecat spre mesele de fier de la restaurantul ce se ridica undeva în dreapta, la capătul unor scări. „Nu mi-e foame“ – spunea cîte unul dintre copii. „Ba ţi-e foame, o să vezi“, îi spunea mămică-sa, în timp ce, în spatele lor, tatăl mergea fără să spună o vorbă (şi, după privire, pot să pun pariu că nici lui nu-i era foame). Nu vedeam mai nimic din clădirea tavernei – ci doar nişte palmieri în ghivece mari ce decorau intrarea în restaurant şi firul uşor de fum care se ridica de la un grătar pe care, după miros, sfîrşeau rînduri-rînduri de ceva peşti de apă sărată.
Undeva, mai departe, nişte adolescenţi jucau badminton, cu icnete de veselie. Perechile mixte erau prilej de mare flirt, stîngaci şi pubertin. Priveam la trupurile lungi ale băieţilor şi la trupurile mai pline ale Lolitelor şi-mi spuneam că a lor e lumea – a celor care încă nu ştiu că e a lor. M-am uitat îndelung la persoanele singuratice – corpuri întinse pe cîte un stor de rafie, dintre cele pliabile şi chinezeşti pe care ieri le văzusem de vînzare în mica piaţă din spatele vilei. Cele mai multe persoane singure întinse la soare erau femei între 25 şi 40 de ani. Multe – e un fel de-a spune. Erau exact patru, pe o rază de cincizeci de metri. Fără să ştie una de alta, fără să le pese uneia de celelalte. Privirea mea, baleindu-le în răstimp, era singurul lor numitor comun. Şi probabil că nu mi-ar fi atras atenţia dacă n-aş fi observat detaliul că, altfel, în aceeaşi rază, nu am găsit nici un bărbat care să se bronzeze solo. Sau poate era unul singur – dacă mă număram şi pe mine. Eram eu singur acolo? Dacă da, atunci erau cinci femei. La acest gînd le-am abandonat pe cele patru şi n-am mai fost atent la ele deloc.
Cînd Alicia şi-a mutat şezlongul drept pe bătaia soarelui, a făcut în aşa fel încît talpa ei stîngă a stat lipită cîteva clipe bune de coapsa mea. Era caldă şi uşor abrazivă – exact ce-mi plăcea mai mult în acel loc şi în acel moment. I-am spus să mă lase pe mine să întorc scheletul de aluminiu – dar, pînă să termin, deja se întinsese la loc. Sub corpul ei, pînza plastificată a scos un suspin – nici măcar eu n-aş fi reacţionat mai bine de-atît. Am întrebat-o dacă mai vrea ceva de la bar. „Nu“ – a spus. Am întrebat-o dacă i-e foame. A zis: „nici pomeneală“. Am întrebat-o dacă vrea ceva de citit – şi am arătat către caietele din Financial Times-ul de sîmbăta trecută, pe care le stivuisem lîngă mine, cu o espadrilă de-a mea deasupra. A zis: „Da, aş vrea să ronţăi nişte smochine, dar nu acum, ci mai încolo“.
Acest răspuns, pe care l-am tradus cu tot erotismul minţii mele, m-a dat peste cap şi mi-a golit mintea. M-am simţit din nou excitat, elastic şi foarte uşor – aşa cum mă trezisem de dimineaţă. Dac-aş fi încercat, aş fi străbătut în tumbe toată plaja – spre deliciul sigur al copiilor care nu voiau să meargă la masă.
(fragment din romanul Adulter cu smochine şi pescăruşi, în curs de apariţie în noiembrie a.c.)
Adrian Cioroianu este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti. Cea mai recentă carte publicată: Epoca de aur a incertitudinii, Editura Curtea Veche, 2011.
