Ce-i lipseşte României pentru a fi ţara perfectă?
Da, ştiu: nici n-aţi citit bine titlul şi deja credeţi că ştiţi răspunsul. Cei mai cinici dintre dvs. vor spune că-i lipsesc multe, iar cei mai optimişti mi-ar putea replica: ţara perfectă nu există. Şi totuşi, eu am un al treilea răspuns.
Ideea de la care plec este că România a trecut, în istoria ei, şi prin momente cu mult mai grele. De fapt, nu greutatea vremurilor apasă acum: nu sîntem în război şi nici sub vreo ocupaţie străină. Punctul istoric prin care trecem nu e critic – ci e mai curînd penibil. Repet: nu greutatea timpurilor ne apasă umerii, ci mai cu seamă caraghioslîcul lor. Prin natura profesiei, ştiu relativ bine istoria noastră modernă şi n-am întîlnit prin ea foarte mulţi îngeri. Şi Ion Brătianu a fost atacat la vremea lui (printre alţii, de Eminescu), la fel şi regii Carol I sau Ferdinand, la fel Ionel Brătianu sau Iuliu Maniu (ultimul, nu numai de către comunişti – ci şi de membri ai unor partide adverse altfel frecventabile) – aşa încît nu mă surprinde cerbicia acuzelor politice de azi. Acuzele monstruoase, fondate sau nu, fac parte din peisajul peren al politicii noastre – de vină aici poate fi latinitatea noastră exuberantă (şi în laude, şi în imprecaţii) sau faptul că, totuşi, sîntem mai aproape de Atena decît de Bruxelles. Problema însă e alta: pot admite că istoria curge într-un fel de spirală, în care nimic nu e cu totul nou – doar că am o vagă senzaţie că, pe spirele acesteia, noi coborîm, şi nu urcăm.
Drept care părerea mea este că ce-i lipseşte României pentru a fi o ţară perfectă azi este un om, un eveniment sau un tremur care să oprească această coborîre în derizoriu. Nimeni nu va aduce mana din cer, iar laptele şi mierea nu vor înlocui Mureşul şi Oltul. Nu vom avea lideri providenţiali. Momente grele vor mai fi – în viaţa noastră statală, ca şi a oricărui neam. Doar că ameninţarea în ochii mei e această constatare implacabilă că – aşa cum spunea titlul cărţii arhitectului Horaţiu Buzatu – în România de azi a venit circul şi nu mai pleacă.
Încerc să explic: pe la începutul anilor ’90, student fiind, scriam la Cotidianul lui Ion Raţiu şi, într-o dimineaţă de primăvară, editoarea Doina Bâscă m-a trimis la o mega-întrunire ce avea loc la Sinaia, la Pelişor. Erau anii în care se vorbea cu lacrima-n gît despre privatizări şi despre investitori străini – iar adunarea de acolo, la care participa crema politicii şi finanţelor româneşti, avea ca scop analiza întîrzierii acestora. Mi-aduc aminte cum un onorabil economist ne spunea că mult e pînă ce vor veni la noi Coca-Cola şi Colgate-Palmolive, că pe urmă vor urma toţi. Şi adevărul este că au cam venit (unii au mai şi plecat). Azi, privatizarea şi investitorul nu mai sînt cuvinte magice – dar culmea este că nu mai sînt nici cuvinte banale. Printr-un lanţ de panarame de bîlci, ele tind să devină cuvinte peiorative.
În acele vremuri de re-început ale capitalismului românesc, persista impresia că statul nu-şi doreşte privatizarea – şi cred că aşa şi era. Azi, statul ar privatiza-o şi pe mămicuţa lui, dac-ar fi posibil – doar că ea pare a-şi fi abandonat copiii, după care a fugit prin lume cu un golan. Atunci, statul era încăpăţînat; azi, statul e impotent. Bref: statul pare a fi pur şi simplu incapabil să păstreze ceva – el nu mai poate gestiona nimic (nici măcar resturi ale industriei încă funcţionale), el nu mai poate oferi nici un fel de management şi nici un fel de speranţă. Imediat după Războiul de Independenţă, guvernul domnitorului Carol I- a reluat efortul (ceva mai vechi) pentru răscumpărarea şi naţionalizarea căilor ferate române (aflate în mîinile unui consorţiu de bancheri germani, din Silezia). Repet: era vorba de anii 1879-’80. Azi, la aproape 150 de ani, ne pregătim să privatizăm singura componentă a CFR-ului care se spune c-ar fi pe profit (CFR Marfă). Nu-s printre cei pricepuţi la economie, dar nu-mi pot reprima întrebarea: e oare normal? E oare în regulă să admitem că, prin noi înşine, nu mai sîntem capabili de nimic?
N-au apărut între timp semnele că acest stat ar fi fost contaminat de vreo boală extraterestră şi colectivă, care-l face paralitic şi bleg. România are bogăţii bănuite şi nebănuite, descoperite sau care urmează a ieşi la suprafaţă – deja a spune acest lucru e un clişeu, dar acesta e adevărul, în ciuda lamentaţiilor la modă. Numai că statul pur şi simplu se derobează. Statul vrea să scape de tot ce are – şi aproape oricum. Aşa se face că o întreprindere care, în cei mai negri ani ai comunismului, era lider european în domeniul ei, ajunge acum să fie obiect de tombolă între nişte clovni.
Cel sau cei, evenimente sau oameni, care vor opri această cădere în ridicol sînt tot ce-i lipseşte României pentru a fi o ţară perfectă – adică normală.
Adrian Cioroianu este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti. Cea mai recentă carte publicată: Epoca de aur a incertitudinii, Editura Curtea Veche, 2011.
