Iris - un brand naţional
Din punctul meu de vedere, întrebarea acestui final de vară nu este de ce tace dl Traian Băsescu – pînă la tipărirea acestor rînduri cred că va şi grăi, oricum –, ci mai curînd de ce pleacă din muzică – şi de la Iris – Cristi Minculescu. În faţa unor contemporani trebuie să-ţi măsori bine cuvintele – orice laudă exagerată cade-n penibil, mai ales într-o ţară care de pe urma cultului personalităţii a suferit binişor.
Numai că eu sînt tare dispus să vorbesc despre Cristi Minculescu & Iris în cele mai frumoase cuvinte posibile. Ar suna banal dac-aş spune că sînt fanul lor – din fericire, sînt mii şi mii în ţara asta. Ar suna neprofesionist dacă le-aş judeca albumele – doar voi spune că Iris I-II-III (1984, 1987, 1988) îmi stîrnesc o nostalgie pe care n-o pot pune în cuvinte; şi doar opinez că „Strada ta“ sau „Floare de iris“ sună şi azi al naiba de bine, iar „Baby“ ar merita inclusă pe orice culegere de power ballads de nivel mondial. Ar suna bombastic dac-aş adăuga faptul că, atunci cînd au cîntat în deschidere la AC/DC sau Rolling Stones, cei onoraţi n-au fost gazdele, ci oaspeţii – dar asta cred şi, deci, asta spun. Am fost la cîteva spectacole Iris şi de fiece dată am fost entuziasmat (am şi scris aici despre un show de-al lor, prin 2002 sau 2003); am avut doar cîteva întîlniri private cu Cristi Minculescu şi, definitiv şi iremediabil, am fost cucerit de valoarea şi de modestia acestui om. Faptul că el pleacă de la Iris mi se pare cu mult mai important decît cine vine sau cine pleacă acum de la Cotroceni.
Haideţi să punem povestea Iris într-un context istoric. Trupa lua naştere în 1977, iar Cristi M. prelua vocalul în 1980. Un concert de rock într-o sală din România de atunci era un manifest pentru libertate. Mai clar spus: trupele rock – nu numai Iris, ci toate meritoriile noastre trupe din anii ’60-’80 – erau ceva mai mult decît nişte băieţi care cîntau la chitară, tobe sau sintetizatoare: erau agenţi provocatori ai unei descătuşări incompatibile cu etica regimului. Îmi dau seama că generaţiile cărora le sînt profesor înţeleg din ce în ce mai greu astfel de fraze – cum adică, o trupă rock să-ţi dea un ersatz de libertate politică? –, după cum nu vor înţelege ce însemna să stai la coadă pentru un disc de vinil, azi, într-o epocă a download-ării fără frontiere. Dar există şi o jumătate de pahar plin în acest decalaj între generaţii: sînt foarte mulţumit cînd, din an în an, o studentă sau un student îşi alege ca temă a lucrării de diplomă cîte un subiect legat de rock-ul românesc din acei ani.
Iris a fost o poveste de succes vreme de 35 de ani. Haideţi să vedem, sincer, ce alte poveşti de succes au mai dăinuit atît. Pe vremea primelor concerte ale trupei, Gerovitalul aducea valută forte în buget; litoralul primea mulţi nemţi sau polonezi (să nu le uităm nici pe suedeze – deşi unele dintre ele tot poloneze erau!); o uzină din Braşov făcea tractoare ieftine şi fiabile ai căror nostalgici i-am întîlnit eu însumi prin cîteva ţări ale Africii de Nord; cîmpurile ineficientei agriculturi socialiste aveau o reţea de irigaţii, care ne permitea să vindem roşii şi vinete în piaţa CAER, deşi la noi în piaţă nu le găseam; majoritatea românilor (şi majoritatea studenţilor) fuma ţigarete Carpaţi, cu acea aromă modestă, brută şi totuşi atît de virilă. Ce s-a întîmplat cu toate aceste branduri româneşti? Gerovitalul de azi e o marcă de creme – printre cele ieftine – din supermarket, pe litoral sînt mai mulţi cîini vagabonzi decît nemţi, tractoarele româneşti rămîn sublime chiar dacă lipsesc cu desăvîrşire, irigaţiile au fost jefuite şi au sfîrşit la fier vechi, roşiile şi vinetele din pieţe vin din Olanda sau Turcia, iar ţigaretele Carpaţi, pur şi simplu, au dispărut precum continentul Atlantida.
Iris au rezistat, totuşi. Fără fumuri şi fără fiţe, aceşti băieţi au trăit numai din muzică. N-au fost parte din cultura tabloidă care-i încîntă pe cei fără cultură, n-au făcut playback la paranghelii, n-au apărut zi-noapte la TV şi nici n-au făcut compromisuri pentru a-şi schimba maşinile. Iar Cristi Minculescu tot cu „U“ Craiova ţine – deşi, cum spuneam, aceasta nu e singura lui calitate. Cu sau fără Cristi M., Iris merge mai departe. Într-o lume în care rock-ul e deja muzică cultă; într-o ţară în care o ediţie Miss Bikini are un buget mai mare decît un spectacol de la Teatrul Naţional; într-o mare de fani nostalgici pentru care vocea lui Minculescu va rămîne balsam şi reper.
Aşadar, o veste rea şi una bună. Cea rea, o ştiaţi: Cristi M. pleacă din muzică. Cea bună e că trupa trenului fără naş este deja un brand al României şi un capitol din nobila istorie culturală a acestei ţări.
Adrian Cioroianu este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti. Cea mai recentă carte publicată: Epoca de aur a incertitudinii, Editura Curtea Veche, 2011.
