Ce-am putea aştepta de la aceste alegeri?
Peste cîteva zile mergem la vot – în cea de-a şaptea rundă de alegeri parlamentare din istoria postcomunistă (anterioarele: 1990, ’92, ’96, 2000, ’04 şi ’08). Ca oricare dintre precedentele episoade, şi acesta are miza sa – iar sussemnatul are plăcerea de a aduce aminte distinşilor cititoare & cititori că mersul la secţia de vot, oricît ar părea de inutil unora, e mai benefic pentru democraţia la care visăm, decît şederea acasă a oricăruia dintre cei trecuţi de 18 tandre primăveri.
Partea obscură a problemei este că aceste alegeri, deşi vor avea un învingător şi un învins (pronosticurile-s futile, din moment ce distanţa finală dintre competitori se poate să fie mai mare decît în oricare alegeri din ultimii 15 ani), s-ar putea să nu rezolve prea mult din problema noastră de fond. Şi iată de ce.
Spre mijlocul anilor ’60, Raymond Aron publica un volum intitulat Lupta între clase. Noi prelegeri asupra societăţilor industriale (o analiză ce continua precedentul său volum, Opstsprezece prelegeri asupra societăţilor industriale, 1962). Vă reamintesc două dintre ideile de bază: 1) analiza politico-socială a unei societăţi dă, pe termen lung, rezultate mai bune decît analiza economică – motiv pentru care, de exemplu, Tocqueville a anticipat mai bine lumea occidentală decît Marx. Şi 2), într-o democraţie, sistemul pluripartid funcţionează numai în măsura în care, dincolo de confruntare, liderii se înţeleg asupra regulilor de fond ale jocului. Spunea Aron: „trebuie înţeles că sistemul cu partide multiple nu funcţionează bine decît în măsura în care lupta, oricît de reală ar fi, camuflează totuşi un anumit acord. (...) Un asemenea sistem şnu va supravieţuiţ dacă liderii partizani nu cad de acord asupra a nimic, nici măcar asupra regulii jocului“.
Să aplicăm aceste două idei la situaţia noastră actuală (cu menţiunea că noi nu sîntem o societate industrială, dar avem ambîţul de-a fi o societate de tip occidental – Aron preciza că cele nouă concepte nu-s echivalente).
În primul rînd, diagnosticul problemelor actuale va fi mai precis dacă analizele vor fi politico-sociale, şi nu economice. Pentru că sursa impasului în care ne aflăm nu este una economică. Doar un naiv îşi poate imagina că problemele noastre politice derivă din încorsetările crizei; nu – problemele sînt cu mult anterioare crizei şi, în ritmul actual, vor dăinui şi după ce România & Europa îşi vor relua creşterea. Dl Lucian Boia a întreprins recent un astfel de demers (De ce este România altfel?), iar cui i-a displăcut nu i-a răspuns cu o altă analiză, ci doar l-a urecheat că ar fi „ratat finalul cărţii“, susţinînd că toţi actorii politici au vina lor în criza din vara acestui an.
Şi a doua idee: partea cea mai delicată a impasului politic naţional decurge din faptul că la baza luptei în curs nu se (mai) află nici un acord, măcar în privinţa regulii jocului. Am mai trecut prin această situaţie la alegerile din mai 1990 – dar speram să fi depăşit acea zodie oarbă. Luptă a fost şi în alegerile din 1996 sau 2000 – dar combatanţii, deopotrivă, cădeau de acord asupra ideii că drum înapoi nu mai există şi că relaţiile cu Occidentul sînt mai importante decît relaţiile cu Răsăritul; confruntare a fost şi în 2004 sau 2008 – dar măcar ruşinea de cei din clubul NATO+UE îi mai înfrîna pe competitori. În toate cele cinci ultime exerciţii electorale (1992-2008), ideea „Ce va spune Europa?“ a fost încă validă. În mod constant n-am avut un arbitru intern după 1990, dar măcar arbitrajul a fost cît de cît asigurat de ochiul scrutător al Occidentului pe cale de-a ne cuprinde.
Ei bine, acel Occident şi acea UE care ne-au „arbitrat“ pînă acum au astăzi problemele lor – printre care, ca să vezi, nu se prea află alegerile româneşti de poimîine!
Cine mai poate repara ceva? Evident, tratamentul trebuie găsit în interior. Mai concret: dl Băsescu ar fi inspirat dacă ar renunţa (dacă mai e posibil) la comportamentul autodistructiv (de „jucător“) care l-a transformat în preşedintele cu cota cea mai scăzută la final de mandat din ultimii 22 de ani şi care a dus PDL-ul la modestul scor actual. Iar alianţa USL trebuie să-şi strunească impulsul faptelor şi, mai ales, cel al vorbelor. Un exemplu: recent, un distins ambasador al unui important stat NATO şi UE m-a întrebat, amical, spre sfîrşitul unui prînz, dacă întrevăd ca posibilă o schimbare în politica pro-atlantică a României. Evident că nu – i-am răspuns; şi chiar cred asta. Dar simplul fapt că unii aliaţi ai noştri îşi pun asemenea întrebări (!) nu ne ajută cu nimic.
În tot acest impas există, totuşi, o şansă unică. Cîştigătorul de poimîine, în măsura în care va impune o regulă echilibrată şi decentă a jocului politic, va binemerita de la patrie – cum se spune.
Iar dacă nu, nu.
Adrian Cioroianu este decan al Facultăţii de Istorie, Universitatea Bucureşti. Printre cele mai recente cărţi publicate: Epoca de aur a incertitudinii, Editura Curtea Veche, 2011.
