Noi, provincialii

Luăm foc în momentul în care sîntem numiţi în felul ăsta. Turbăm de nervi, ne umplem de spume şi vedem diferite culori intense în faţa ochilor. Miticii – cum le spun unii bucureştenilor – sau, mă rog, şmecherii de Bucureşti – cum le spun alţii – se tăvălesc pe jos de plăcere cînd asistă la vreo spargere de bubă, în care cîte un tip din provincie, cu pieptul umflat de patriotism local, se dezlănţuie la adresa monstruozităţii Capitalei. Cu cît e mai verde şi mai vîscos veninul la adresa zeflemelei centraliste, cu atît se lăţeşte pînă la urechi zîmbetul indulgent şi suveran al bucureşteanului. Şi e firesc să fie aşa. De cele mai multe ori, argumentaţia provincialului pierde orice legătură cu realitatea, cu umorul elementar, cu punctele cardinale şi cu orice simţ al măsurii. Frustrarea – perfect reală şi justificată, acumulată în ani grei – se transformă într-o orăcăială însoţită de gesticulaţii spasmodice. Adunăm gînduri grele în spinare, le cărăm cu efort şi gîfîială, iar cînd vine vremea să le deşertăm odată, nu le colectăm selectiv, ci le pocnim la nimereală, doar să scăpăm de presiunea lor. Am asistat la nenumărate dezlănţuiri ale compatrioţilor care demonizează – insist, deloc lipsiţi de motive – Capitala, centralismul bezmetic, zeflemeaua, aerul acela de ridicolă superioritate a locuitorului Capitalei. Dar dezlănţuirile astea sînt cel puţin la fel de ridicole ca obiectele demonizării, ca generalizarea oarbă, ca aceste eterne răzbunări şi supărări pe sat. Ca să nu mai amintesc de micile cochetării, chicoteli, oftaturi, dări de ochi peste cap, ziceri pe toate tonurile, care se sucesc în zona „Vai, dragă, am fost la Bucureşti două zile. Măi, crede-mă, te rog, o săptămînă mi-a trebuit să-mi revin! Mi-e o scîrbă de mizeria aia, ceva de nedescris, dar n-am de ales, trebuie să merg.“

Deseori, noi – ăştia din provincie – avem dreptate să fim speriaţi şi fascinaţi în acelaşi timp de tot ce poate însemna Capitala. Se întîmplă la fel cu oameni din multe locuri de pe planeta asta, cînd se gîndesc la capitalele lor. În poveştile idealizate, provincialul vine să cucerească, într-un fel anume, capitala. Fie devenind o celebritate, dînd un exemplu personal de încredere în forţele proprii şi în cele ale comunităţii de adopţie, care recunoaşte puterea valorii, fie adaptîndu-se, pur şi simplu, la o viaţă trepidantă, într-o lume mult diferită de cea liniştită din care provincialul s-a extras. Însă, pe la noi, lucrurile capătă – aşa cum le şade bine, de fapt, oriunde – un pic de culoare locală în obraji. Ştiu mulţi compatrioţi care s-au mutat la Bucureşti ca să se răzbune pe oraşul ăsta, pe lume, pe univers. Unii, dimpotrivă, n-au avut de ales şi au urmat un curs al vieţii care îi aducea, vrînd-nevrînd, în situaţia de a da piept cu cel mai mare oraş din ţară. Îi ştiu pe alţii care iau cu asalt Capitala, ca pe o trambulină, într-un drum în care doar cerul e limita. Şi merită să fie admiraţi pentru că nu plasează culpabilităţi în stînga şi-n dreapta, ci îşi văd de visul lor, indiferent de caterinci, de culori locale, de zîmbete ironice. În general, aceştia din urmă pleacă mai departe, spre zările altor capitale sau spre locuri cu nume sonore din lumea largă. Sînt însă şi compatrioţi care vin la Bucureşti să demonstreze. Să arate comunităţii din care au plecat cine sînt ei şi de ce sînt ei în stare.

În general, pe aceştia din urmă nu-i poţi rata cu privirea. Sînt mai vizibili decît păunii dintr-o ogradă goală. Sînt exemplare cunoscute în spaţiul public, pentru că defilarea e scopul în sine al vînturării lor prin faţa lumii. Cu nişte arsenale ale ipocriziei – din care nu lipsesc nici cele mai sofisticate echipamente – şi cu nişte rezerve neverosimile de obraz gros, joacă, în modul cel mai prost, un soi de modestie care ar trebui să fie citită, de fapt, ca un soi de bun-simţ tipic zonei de unde provin dumnealor. E prea complicat? Lămuresc îndată. O subcategorie a acestei specii atît de vizibile defilează prin spaţiul public fără să îi mai pese de crearea vreunei aparenţe. Ăştia şi-au dorit să fie vizibili şi asta fac. Se bucură acum că le-a ieşit jucăria şi sărbătoresc zilnic treaba asta, arătîndu-se. E drept, nici nu se dau Maica Tereza, nici nu pozează în comori ale sufletului românesc. Se dau în stambă, şi gata. Le ajunge. Sînt mulţumiţi.

Ceilalţi sînt cei care au de demonstrat în sat la ei că au ajuns mari, dar n-au linişte pînă nu sînt recunoscuţi şi ca autorităţi ale conştiinţei, ale eticii, ale moralităţii. Şi aici începe spectacolul cel mai distractiv. Sînt zgomotoşi, bombastici, deseori comic de bipolari. Ba fac spume şi delirează, picaţi în transă, da devin patetici, gînditori, melancolici, scrutînd abisurile în căutarea adevărului ultim, pe care doar ei îl pot formula. În general, sînt şi puţin obosiţi de greutatea pe care o duc pe umeri. Tone de profesionalism şi competenţă în toate teritoriile, responsabilitatea salvării noastre, conştiinţa propriei valori, toate poverile astea crunte, care dau riduri şi cearcăne adînci. Dar cel mai amuzant e cînd umflă piepturile la ideea că ei sînt nişte domni. Şi nişte doamne. Deseori îşi iau ca discret aliat zona geografică din care vin. Dacă e o zonă cu reputaţie bună, atunci se autodefinesc din poziţia de exemplare tipice ale locului. Dacă zona e de renume mai trist, atunci îi dau ei valoare, renăscînd-o în ochii lumii. Cert e că sînt domni şi doamne. Şi s-ar bate cu întreg universul pentru asta. Şi pentru comoara cea mai de preţ. Imaginea aia greu de descris în cuvinte, a ăluia care se învîrte în sfere înalte şi trebuie să arate pe figură că el ştie un pic mai mult decît ştiu şi cei care sînt bine informaţi. E complicat. Dar e frumos. Şi ar fi comic, dacă n-ar fi hohotitor de trist.

Cătălin Ştefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.