Reforma din Justiţia Divină
Bucureşti. Sfîrşitul lunii mai. Taximetrist: „Domnule, ca om, eu cre’ că trebuie să-i dea drumu’. Părerea mea. Nu?! Acu’ cinstit vorbim. Ca oameni de omenie. Io nu sînt cu fotbal şi cu de-astea. Nu zic. E nebun, e cum e el. Da’ nu-l bagi, domnule, la puşcărie, după nu ştiu cîţi ani. Aaa... eşti corect şi l-ai prins? L-ai dovedit tu, l-ai prins, că eşti tu ăla corect? Atunci bagă-l, domnule, la puşcărie, da’ în momentul în care face fapta. Nu după o mie de ani, cînd îţi convine ţie. De ce să-l mai bagi acuma? Că ai tu un interes? Că te-a-njurat? Că ţi-e frică de el că face bine la oameni? Păi... fă şi tu! Nu poţi? Atunci lasă-l, domnule, în pace! Ia bagă-i în puşcărie pe ăia care fură cu vagoanele şi cu vapoarele. Ia bagă-i pe ăia care fac crime. Crime, domnule, nu jucării! Ăia nu intră. P-ăia nu-i prinde. L-a prins p-ăsta. Ăsta care a dat la lume. A dat la biserici zeci de milioane. A făcut case la oameni, cînd cu sinistraţii. El a făcut foarte mult bine. Nebun-nebun, da’ a făcut imediat ce-a promis. A zis că face case, a făcut. Tu ce-ai făcut? Să nu mai zic io acuma ce-ai făcut. Mă scuzaţi, domnu’! Io vorbesc ca om, domnule. Nu-l iubesc, că nu sînt cu fotbal. Da’ nici chiar aşa, să-l bagi la puşcărie p-ăsta, şi alţii sînt liberi. A făcut şi el o combinaţie, şi gata. Păi îl bagi pe el pentru treaba asta? Şi alţii fac de o mie de ori mai mult. Şi nu-i bagi. Păi... e corect?“
O statistică europeană, făcută în urmă cu vreo trei ani, arată că, în România, 42,5% dintre locuitori nu au toaleta în interiorul casei. Iar 41,2% nu au baie sau duş. Pentru ca tacîmul să fie complet, statistica mai arată că 55,3% dintre români trăiesc în locuinţe supraaglomerate. Un studiu al Institutului de Sănătate Publică spune că aproape 50% din populaţia ţării noastre nu se spală pe mîini după folosirea toaletei. Cică am consuma doar cinci bucăţi de săpun şi două tuburi de pastă de dinţi, într-un an. Sigur, povestea din dosul cercetării, ca să zic aşa, e mult mai complicată. La vremea respectivă, un post de televiziune arăta, la ştiri, şi următoarea situaţie – există locuinţe care au toaletă în interior, dar aceasta nu e folosită. O doamnă – intervievată în legătură cu acest subiect – spunea că, acasă la dumneaei, toaleta din interior nu e folosită aşa, hodoronc-tronc, fix cînd vrei, cînd te loveşte nevoia. În mod obişnuit, se foloseşte tot toaleta din curte, pentru că, dacă o foloseşti pe cea din casă, miroase urît. Voia, cumva, să spună că aşa ceva e inacceptabil într-o casă curată, îngrijită, civilizată. Treaba funcţionează asemănător şi în unele dintre „locuinţele supraaglomerate“. Nu e deloc un fapt neobişnuit să întîlneşti familii care dorm claie peste grămadă, în una sau două camere dintr-o casă cu patru, cinci, sau chiar mai multe încăperi. Însă discuţia despre toate astea e foarte lungă şi nu e simplă deloc. Oricum s-ar desfăşura ea, nu ar trebui să ocolească sărăcia pură. Sărăcia în care nu mai încap nuanţe. Felul acela de a nu avea de nici unele, unde nu mai e loc nici măcar de discuţiile despre lene, dezinteres, complacere în promiscuitate. Deşi, toate astea au şi ele, la rîndul lor, un loc bine determinat în poveste.
Cînd mai pui la socoteală şcolile fără apă curentă, programele de studii elaborate delirant, drumurile desfundate şi atmosfera medievală din multe localităţi, spitalele-fantomă – în care nu e nevoie să mişti nici un obiect pentru a configura decorul ideal al unui film sinistru – şi clădirile răpciugoase ale instituţiilor publice, ideea de justiţie pare un moft. Cufundat în mizerie, frustrare şi boală, omul vrea dreptate, nu justiţie. Să nu credem cumva că imaginea asta îngrozitor de tristă e valabilă doar pentru zone din lumea rurală de la noi. La fel de bine cum nu e de uitat faptul că 52% din populaţia României trăieşte în mediul rural. Imaginile astea dure se pot vedea în orice oraş al acestei ţări, la cîţiva metri de altele, diametral opuse. Contrastul e năucitor. Însă chiar şi cînd e vorba despre contraste – despre recunoaşterea faptului că există şi multe locuri luminoase, spaţii ale vieţii noastre în care progresul e extrem de vizibil – totul se înceţoşează cînd apare discuţia despre asumarea unui fond capabil să umple formele astea care, uneori, pot să ne dea speranţă.
Iar atunci cînd instituţiile trăiesc din bîlbă în bîlbă, cînd discursul autorităţii e, în cel mai bun caz, ezitant, cînd imaginea actului de justiţie devine un soi de carnaval, fără nici o legătură cu ideea de lege, doar dreptatea venită de la Divinitate pare să mai fie o soluţie. În condiţiile astea, haiducia pură şi regulile ei elementare de „demnitate“ şi de „onoare“ par mult mai credibile şi mai valabile decît contorsionările, tatonările, caracterul sofisticat şi procedural al justiţiei din democraţie. Sentimentul religios e lăsat şi el mult în urmă de viteza superstiţiei, iar Divinitatea devine un soi de martor suprem al dreptăţii conjuncturale. O „dreptate“ care, uneori, se opreşte la nivelul simplităţii suverane a unui fapt ultracunoscut – dai bani la biserică, ajuţi săracii, crezi în Dumnezeu; înseamnă că eşti un om bun. Iertarea ţi se cuvine, pentru că ai ajutat instituţia iertării. Finalmente, povestea e veche de cînd lumea. Sau de cînd e instituţia. Numai că, din negura timpului şi pînă acum, în situaţii ca asta – cînd dimensiunea iertării e direct proporţională cu suma investită – greu se poate zări care o fi Diavolul şi care o fi Bunul Dumnezeu.
Cătălin Ştefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.
