Şamanismul de birou şi noua artă regizorală
Poţi mai mult! Mult mai mult. În adîncul tău există resurse nebănuite pentru marea performanţă. Redescoperă-te şi demonstrează-le celorlaţi cine eşti! Nu-i aşa că intri în panică în momentul în care trebuie să vorbeşti în public? Mîinile şi picioarele nu te mai ascultă, transpiri abundent, glasul îţi tremură, uiţi absolut tot din ceea ce ar trebui să spui. Gîndurile ţi se învălmăşesc îngrozitor. Acasă, cînd ai făcut repetiţiile în faţa oglinzii, discursul mergea strună. Cum ai ajuns în faţa sălii pline, te-ai pierdut şi ţi-a venit să fugi. Ai de făcut o prezentare în faţa colegilor şi a şefilor. La început, te gîndeşti că, dacă alţii pot să facă treaba asta, poţi şi tu. Dar pe măsură ce se apropie ziua în care trebuie să susţii prezentarea, devii din ce în ce mai neliniştit, pînă cînd ajungi să nu mai dormi deloc, să te irite fiecare gest al celor din jurul tău, să ai coşmaruri şi atacuri de panică. E normal. Încă nu ai descoperit oratorul din tine, personajul volubil, dar foarte sigur pe el, care doarme în tine însuţi. Trezeşte-l la viaţă şi pune-l la lucru. Are atît de multe lucruri frumoase de înfăptuit. L-ai ţinut ascuns pînă acum, din frică, din comoditate, din timiditate. Ascultă mesajele care vin din interiorul tău. Ascultă-ţi corpul. L-ai neglijat total pînă acum. Dacă vei învăţa să-l auzi, totul va funcţiona perfect. Vei descoperi că poţi fi cu totul altul. Că poţi să-ţi stăpîneşti emoţiile şi că le poţi canaliza în avantajul tău. Imaginează-ţi, de exemplu, că toţi cei din faţa ta sînt goi. Dezbrăcaţi complet. Priveşte-i din unghiul ăsta şi vei descoperi cum te deblochezi imediat. Nu trebuie să te temi de ei. Trebuie să-i domini. Să te impui. Să te faci ascultat. Să foloseşti puterea asta nebănuită care e în tine. Însă, pentru toate astea, trebuie să facem mai întîi cîteva exerciţii. Adică să învăţăm cum să pronunţăm mai bine cuvintele, ce facem cu mîinile, cum stăm în faţa publicului, cînd spunem o glumă, cînd schimbăm tonul vocii, cum îi surprindem pe cei care ne privesc, cum structurăm conţinutul pe care îl avem de comunicat. Şi cele mai importante lucruri – cum începem şi cum terminăm ceea ce avem de spus. Pentru toate astea, însă, trebuie să faci nişte cursuri. O pregătire. De fapt, o călătorie spre redescoperirea a cine eşti cu adevărat. Nu te speria. Talentul nu e nici un miracol venit de nu ştiu unde. E doar rezultatul unui lung şir de exerciţii.
Nici o ironie în rîndurile de mai sus. E doar reluarea unor fragmente de text care remodelează perspectiva asupra lumii. Dezvoltarea personală sau trainingul de personalitate nu mai înseamnă, deseori, de la o vreme încoace, vreo formă de desăvîrşire interioară sau de explorare a teritoriilor cunoaşterii. Cheia în care se discută e participarea directă la spectacolul lumii. Şi, cîtă vreme ideea de spectacol e aplicabilă oricărui teritoriu de activitate – de la sport la gastronomie, de la design interior la vestimentaţie, de la protejarea mediului la planificarea vieţii de familie şi a carierei – „casting-ul“ planetar se adresează fiecăruia dintre noi.
„Lumea-ntreagă e o scenă şi toţi oamenii-s actori“ nu mai conţine nici o urmă de metaforă, ci e o constatare de o concreteţe din ce în ce mai plată. Asumarea rolului personal e un proces conştient, bazat pe nişte indicaţii regizorale precise, plus un vast set de texte pe care trebuie să le memorezi şi să le rosteşti, într-un anumit fel, în diferite împrejurări. La fel ca didascaliile din textul dramatic şi la fel ca indicaţiile regizorale din procesul de facere a spectacolului, reperele performării propriului rol direcţionează energia, dar şi forma a ceea ce spui, în mai toate situaţiile pe care le poţi trăi. Acum, există texte şi indicaţii regizorale pentru felul în care saluţi în lift, pentru dezamorsarea situaţiilor tensionate din cuplu, toate felurile în care poţi relaţiona cu cineva – de la propriul copil, pînă la colegii de serviciu, musafiri, vecini, funcţionari, propovăduitori de credinţe, agenţi de vînzări care-ţi bat la uşă sau fiinţe venite din alte lumi, care cer politicos un „Take me to your leader.“ Bun, de acord, nu poţi să prevezi într-un repertoriu de texte – oricît de vast va fi fiind – orice situaţie de pe lumea asta. E clar că nu se poate aşa ceva. Dar există soluţie şi aici. Şcoala de improvizaţie. Cu un pic de efort, se învaţă şi asta. Nu e foarte greu. Important e să înţelegi valoarea exerciţiului. Sigur, pînă la urmă nu ne iese tuturor la fel de bine. Dar nu e obligatoriu să fim chiar toţi cap de afiş. Important e să faci parte, totuşi, într-o poziţie cît mai bună, din distribuţia spectacolului universal.
Noile instanţe regizorale sînt vorbitorii inspiraţionali, consilierii de imagine, experţii din „piar“, care ingineresc efectele percepţiei, autorii de strategii motivaţionale, chiar şi psihoterapeuţii care ne scot din genunile atacurilor de panică şi ne reintegrează în serialul zilnic. Iar didascaliile a ceea ce spunem toată ziua vin din bibliografiile cunoaşterii de sine şi din volumele dedicate studierii mecanismelor succesului. Totul e o mecanică. Fie ea şi foarte fină. Dar, pînă la urmă, o mecanică. Se poate învăţa. Se poate deprinde.
În istoria bisericilor creştine – în momentul în care spectacolul ritualului a obosit şi a pierdut din conţinut în favoarea instituţiei, în favoarea industriei mîntuirii, a superproducţiei şi a ierarhiilor născute de aici – s-a găsit loc pentru mişcări protestante care au făcut istorie şi au schimbat lumea. Într-o măsură asemănătoare trăim, de ceva vreme, o „reformă“ a artelor spectacolului. Cu diferenţa notabilă că „protestantismul“, în cazul de faţă, nu vine din interiorul industriei, ca s-o revitalizeze. Ci din cu totul altă parte, dintr-o altă industrie. Dar asta e o altă poveste.
