Un elev cucereşte cel mai rîvnit vîrf din lume
Pornit într-o escaladă temerară, Nick D’Aloisio – un elev care studiază la una dintre cele mai bune şcoli de la Londra – a reuşit să cucerească un vîrf al celui mai dificil lanţ muntos din lume – Lanţul Munţilor de Bani.
Treaba s-a petrecut foarte repede. Tînărul e foarte talentat, şcoala e de elită, mama e avocat, iar tatăl e vicepreşedinte la Morgan Stanley, una dintre cele mai mari corporaţii financiare ale lumii – dacă nu cea mai mare. Prin urmare, condiţii ideale de ascensiune. Nick a fost pasionat de computer încă de mic. După ce a primit, pe cînd împlinea 9 ani, un MacBook, micuţul s-a apucat să monteze filmuleţe, să intre în tainele programelor de editare, să butoneze cît e ziua de lungă. Se vede că, pînă la urmă, cu mare folos. Acum doi ani, a creat o primă aplicaţie pentru smartphone. Unii au zis că e o prostie, alţii au lăudat-o. Dar aplicaţia a intrat în circuit. Pînă la urmă, a făcut nişte bani frumuşei cu ocazia asta. Avea doar 15 ani. Evident, chestia l-a ambiţionat să meargă mai departe. Ceea ce a şi făcut. Aşa s-a ivit creaţia cu care a dat lovitura. Îi zice Summly. E o aplicaţie care rezumă conţinutul ştirilor, pentru a fi citite mai lesne pe smartphone. Apple a lăudat lucrarea, iar Yahoo a cumpărat-o, făcîndu-l pe Nick mai înalt cu vreo 30 de milioane de dolari. E o cifră vehiculată de presă, pentru că, evident, suma din contract nu a fost dată publicităţii. La data semnării contractului, Nick avea 17 ani.
Dar povestea e mult mai spectaculoasă decît atît. Încă de la prima aplicaţie, Nick a atras atenţia unor investitori. Unul, de pe la Hong Kong, l-a inoportunat imediat pe ingeniosul elev londonez cu vreo trei sute de miare de coco. Scurt. Să aibă de buzunar, cît concepe aplicaţia. Dar, la modul cel mai serios, drumul aplicaţiei spre muntele de bani nu e deloc simplu. Pentru Summly, ca să se poată concentra pe afacere, Nick şi-a îngheţat studiile. A făcut o prezentare a situaţiei sale în faţa conducerii şcolii, cerînd o păsuire, o aprobare de a nu frecventa cursurile o vreme. Pe urmă, s-a concentrat pe mecanismul afacerii. A făcut angajări şi a căutat investitori care să-i susţină ideea. Aşa s-a ales cu nişte parteneri. Printre ei, Rupert Murdoch, Ashton Kutcher, Stephen Fry şi, cu voia dumneavoastră, ultima pe listă, Yoko Ono – care nu s-a băgat mai mult, adică să dea ea sfaturi, să aibă păreri, să despartă grupul de susţinători.
Acum, Nick e tot elev. Dar, odată cu bănetul, a primit şi o ofertă de muncă, tot la Yahoo. Cum – Doamne, iartă-mă! – face cu şcoala, n-aş putea să vă spun. Cînd îşi face şi el temele, cînd mai trece pe la cursuri, cînd apucă să muncească la serviciu şi cînd poate să găsească nişte minute pentru Bloomberg, CNN, BBC? Zău, nu-mi dau seama. Încep să fiu foarte îngrijorat pentru situaţia şcolară a lui Nick. Dar mă gîndesc, totuşi, că, dacă s-a descurcat pînă acum, cu atîtea pe cap, s-o descurca el şi de acum încolo.
Unii ar putea să spună că asta nici măcar nu e o poveste: „Atunci cînd îţi trăieşti viaţa pe la Melbourne, Perth şi Londra – nu pentru că ai tăi sînt detaşaţi sau în delegaţii pe la combinate siderurgice – viaţa arată altfel. Cînd tac’tu e ditamai vicepreşedintele uneia dintre cele mai bogate companii din lume, cînd mama – avocat – se poate ocupa de contractele copilului, sigur că-ţi sar în ajutor Rupert Murdoch, Ashton Kutcher şi Yoko Ono. Şi sigur că treaba merge uns, pe un drum întins, spre culmi nebănuite de profit şi spre grămezi de bani. Da, e drept, copilul e deşteptuţ, da’ nu se compară cu alţii, poate mai deştepţi, din ţările sărace, sau chiar de-aici, de la noi, de la Bîrlad, Dorohoi sau Floreşti. Chiar dacă Floreşti e atît de aproape de Cluj... Ăştia ar putea ei să aibă idei mai multe decît Einstein şi Hawking la un loc, dar tot degeaba. Nu i-ar băga nimeni în seamă.“
Alţii, dimpotrivă, ar putea spune că ăsta e un punct de vedere specific frustrării şi îngustimii provinciale. Elita, ereditară sau meritocrată, se plămădeşte prin definiţie în zona performanţei, certificîndu-şi capacităţile şi valoarea prin rezultate clare. „Putea Nick să fie copil de bancheri la a şaişpea spiţă, putred de bogaţi, dacă nu avea ceva în cap, nu avea de unde să scoată ceea ce a făcut. Bun, hai să zicem, mama şi tata îţi dau ajutor să dezvolţi ceva. Dar trebuie să ai o idee tare, care să merite a fi susţinută. Şi să mai terminăm cu tînguielile astea din cartierele paupere, doine de jale ale unei lumi care îşi inventează obstacole materiale doar pentru a-şi camufla lenea cruntă, indolenţa şi ura pe succesul altora.“
Pînă la urmă, toată lumea are dreptate, în funcţie de perspectiva din care priveşte spre povestea lui Nick D’Aloisio. Însă nu acolo e problema. Nu în definirea meritocraţiei, a genialităţii sau a palierului financiar de la care se trăieşte o viaţă lipsită de griji. O altă poveste interesantă e şi cea în care ideea devine obsesia unei lumi întregi – „Trebuie să ai o idee şi dai lovitura!“ Convingerea, speranţa, obsesia că, odată identificată găselniţa, urmează îmbogăţirea rapidă, trecerea la o viaţă fără griji, scăparea, evadarea din real. Lumea e un ghetou, mai spălat sau mai ponosit. Evadarea din universul ăsta se poate face doar dacă ai o idee genială. Ai făcut banul şi ai sărit gardul dincolo, într-o altă lume, într-o altă existenţă. Viaţa ca proces, dezvoltare, acumulare, desăvîrşire devine ceva ridicol şi inadecvat. Morala se rebranduieşte zilnic, iar eticile se redefinesc de la un minut la altul. E firesc. Ne grăbim. Dacă, între timp, unul are o idee?
Cătălin Ştefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.
