Timp, postúri şi déjà-vu

Gestionarea realistă a timpului a fost una dintre problemele mele majore dintotdeauna. Fac parte din categoria fericită – dar şi profund nefericită – de persoane lipsite de simţul timpului: pur şi simplu, refuz să cred şi să văd că trece...

Pe la 8 ani, am aflat că se moare. Copilăria mea a fost cît se poate de fericită, şi vestea lipsei  de permanenţă a acesteia a venit ca insuportabilă. M-am dus şi i-am întrebat pe părinţii mei cum e cu întreruperea asta numită moarte şi, pentru că aveam (şi am) cei mai buni părinţi din lume, mi-au spus să nu-mi fac probleme, da, se moare, la un moment dat, dar se lucrează la un elixir al vieţii veşnice. Şi pînă voi fi eu mare, va fi gata...

Atunci am crezut. În timp, mi s-au întîmplat diverse lucruri grave, care m-au făcut să mă îndoiesc de progresul real al cercetării sus-menţionate (de pildă, a murit – prematur – tatăl meu). Şi totuşi – sau poate tocmai din cauza acestor evenimente nefaste – nu am încetat să-mi duc micul meu război cu timpul: m-am încăpăţînat să cred că anumite lucruri pot fi permanente, că cele nefăcute la timpul lor pot fi reluate, şi că greşelile mai vechi pot fi îndreptate, cu iertare şi răbdare...

S-a spus, desigur, că „toate-s vechi şi nouă toate“ şi că, dacă eşti atent, cele din jur mişculează conform unor pattern-uri pe care le poţi intui: sînt altele, dar mereu aceleaşi... Cu această perspectivă asupra timpului, am putut observa cumva mai confortabil, ca un spectator – desigur, implicat, dar şi de deasupra –, evoluţia lucrurilor. Constatăm, uneori, că, în timp, performăm aproximativ aceleaşi acţiuni, rămînînd oarecum aceiaşi; doar că împrejurările în care o facem se schimbă. Şi percepţia celorlalţi, dar chiar şi a noastră, în ceea ce ne priveşte, aşijderea.

De pildă, atunci cînd îţi cresc copiii, poţi să-ţi dai seama că te vezi pe tine, aparent acelaşi, dar de fapt mai bătrîn cu zece ani, în acelaşi spaţiu, în aceeaşi situaţie (lucru valabil în special pentru oamenii conservatori, ca mine...). Stau în aceeaşi cameră, cam în acelaşi loc, şi realizez că nu mai e aceeaşi canapea, căci în locul ei s-au perindat alte două, ambele reprezentative pentru „modele“ anilor în care le-am luat – una dintr-un fel de pluş cu floricele, cumpărată de la Elvila, magazin în... top prin anii ’90; apoi o alta, mai buretoasă, mai lată şi mai scumpă, cred că adusă de pe la Mobexpert, cînd acesta a apărut; şi, în sfîrşit, actuala – de piele, de o culoare căreia cred că i se spune „ou de raţă“, martoră a unui alt trend (sub care am fost şi noi, deşi am încercat să credem că sîntem mai presus...).

În acelaşi loc, îmi amintesc cum raftul din faţă era unul bej, simplu, făcut pe comandă şi ocupat doar de cîteva jucării ale copilului meu, pe atunci de 2 ani. Jucării din cauciuc, moştenite de la mine din epoca ceauşistă, şi unele de pluş, accesbile pe vremea aceea, dar dintr-un pluş mai din topor, aspru şi care cădea din greu... Televizorul era unul bombat, şi printre puţinele delicii pe care ni le oferea pe atunci, erau serialele de seară de la PRO TV – MASH, Familia Bundy, Seinfeld etc. Copilul meu era atît de mic, încît încăpea, aşezat, pe un raft mai înalt.

Apoi, raftul din faţă a devenit din placaje colorate în mai multe nuanţe de bej, gen office, şi s-a umplut cu cărţi. Copilul nu mai încăpea pe raft, iar televizorul devenise unul hibrid, nici plat, nici bombat, şi, în orice caz, mult prea mare pentru camera în care stătea. Pe atunci, mergea pe postul de desene animate Minimax, unde ne uitam la Goldilocks şi cei trei ursuleţi, precum şi la călătoriile unui Willy/Phileas Fogg-leul în jurul lumii.

Acum, televizorul e plat de tot, noi avem fire albe şi probleme cu genunchii, iar copilul meu nu numai că nu mai încape pe nici un raft, dar aproape nici pe uşă. Conversaţiile sînt tot mai monosilabice, iar televizorul – tot mai mobilă: abia dacă ne mai uităm o jumătate de oră la ştiri sau la cîteva animale zbenguindu-se pe Viasat Nature.

„Toate-s vechi şi nouă toate“ – şi aproape în fiecare gest pe care-l fac, simt puzderia de gesturi trecute asemănătoare, dar nu chiar identice, pe care le-am făcut în postúri aşijderea: déjà-vu cu variaţiuni...