TÎLC SHOW

Dicționarul meu reprezintă așadar un instrument sociologic de lucru, nu o insultă! Vor să mă lichideze pe nedrept. Ăștia sînt Ku Klux Klan-ul!

Ezitarea între formele zile şi zi este mai veche: sintagma acelei zi se găseşte în texte din secolele al XIX-lea şi al XX-lea, chiar în literatură: „dimineața-acelei zi“

Într-un fel n-ar fi rău ca tot poporul să se priceapă la tenis, cum se pricepe la fotbal, asta ar însemna că mai pune mîna şi pe o rachetă din cînd în cînd, aşa cum îşi mai mişcă burta pe o tarla cu porţi.

Alastair Smith, de la Universitatea New York, a observat că popularitatea unui lider care convoacă alegeri anticipate tinde să scadă pînă la momentul votului propriu-zis.

„Dvs. ce profesie aveți?“ „Sînt… arheolog.“ „Arhitect? Interesant.“ „Mai precis, sînt arheolog.“ „A, arheolog! Interesant. Băiatul meu voia să se facă arheolog. Dar și eu am avut un unchi care a fost în Africa, era în anii ’50, era altceva atunci, nu era nebunia asta care e acum.“

„Diplomația nu este întotdeauna o artă ușoară“, avea să scrie ulterior Richard Nixon despre eveniment.

Nu ne-a cîștigat ditamai turneul de tenis! Ne-am adunat prin piețe publice, pe terase, pe unde-am putut și noi, să sărim de bucurie, să postăm filmulețe faine despre entuziasmul general și să ne vedem la știri sărbătorind victoria. Victoria noastră, nu?! Bine… Simona a fost pe teren.

Familia ei este, brusc, albă şi mama este o problemă. Intervine în ecuaţie faptul că sînt ţigan. Mi se spune foarte direct că nu ar trebui să fim împreună.

Bunăoară, termeni precum „onestitate“, „adevăr“, „credinţă“, „loialitate“, „caracter“ nu mai dezvăluie acum, în mentalul colectiv juvenil, nici o urmă de solemnitate, stîrnind, cel mult, ilaritatea.

Poate că brizbriz ar putea fi acceptat ca atare, cu noile sensuri, desprins de etimonul său brizbiz, poate că prin validarea unei erori mai vechi s-ar împiedica răspîndirea ridicolului blizbliz.

O meserie în care poţi greşi, uneori amarnic. Dar nu poţi să nu-ţi pese. Şi mi-aş dori şi eu un învăţămînt în care să nu mai „formăm“ clasamente, statistici, sondaje, grafice, standarde, baremuri, ci să creştem copii şi tineri spre a deveni adulţi. Dup-aia o să le vină şi lor rîndul.

Real are mereu, mereu, indiferent cît aur ar duce în cîrcă, două bătălii fără sfîrşit.

E adevărat: să navighezi propriu-zis poți învăța și într-o după-amiază, pe un lac. Dar așa nu poți lua brevetul și nici nu te poți aventura de capul tău pe mare.

Studii de caz pe Irlanda și pe Israel arată că nu mai mult de 20% din săpăturile arheologice au fost publicate complet, adică nu doar un Powerpoint la o conferință și o doză de limbă de lemn într-un pachet de rapoarte.

După ureche poți să afli și să zici multe enormități. Că toți românii sînt leneși și fură. Că toți nemții sînt lipsiți de umor. Că romii sînt responsabili pentru tot ce-i rău și pentru tot ce nu merge în societate. Că Soros le strecoară cîte o bancnotă în buzunar tuturor celor care ies în stradă să protesteze. Că toți italienii sînt mafioți. Că evreii sînt stăpî­nii lumii.

Din 1990 încoace, tot felul de prostovani, mîrlani, şmecheri, securişti, şobolani oportunişti, vedete de toate felurile l-au găsit pe Dumnezeu ca pe o justificare a „succesului“ lor.

Tînărul ţăran cu aspect patologic fusese nu de mult chemat la recrutare. Prezentat conştiincios la Centrul Militar din Iași, băiatul aflase, în urma controlului efectuat de către doctorii de acolo, că este suspect de o boală, pesemne serioasă.

Verbul a flata a intrat în română cu un sens destul de restrîns: în DEX este explicat prin sinonimul vechi a măguli, la rîndul său definit ca „a satisface amorul-propriu sau vanitatea cuiva prin vorbe sau fapte; a flata; a linguși“. Unele dintre sinonime sînt diferenţiate doar de conotaţiile lor: a linguşi este clar marcat negativ, în vreme ce a măguli şi a flata sînt neutre, primul – termen vechi şi popular – fiind pur şi simplu dublat de cel de-al doilea, un împrumut cult modern.

Întrebînd mai demult un prieten psiholog ce ar însemna, din punctul lui de vedere, „eul“, mi-a dat un răspuns de neuitat: „Ce aleg să povestesc despre mine“. Repertoriul poveștilor în care figurez ca protagonist sau barem ca personaj ține de trecut. Alegerea se îndreaptă către viitor.

Cu fantasticul final al echipajului de 8+1 la Jocurile Olimpice trecute – o cursă după care s-ar fi făcut deja un film dacă am fi fost americani –, canotajul a arătat că nu vrea să se predea. Nu e în firea lui.

Pare-se că Dumnezeu distribuie talentele în serii, le concentrează pe generații, nu le împrăștie.

Trebuie să spun că și eu, ca mulți alții, am o mare problemă cu Timbuktu.

Cu umor și ironie, Mark Twain afirma, printre altele, că: Știrea despre moartea mea a fost o exagerare.

„Noi vă mulțumim că ne ajutați. Și sînteți bineveniți la noi. Am văzut că aveți foarte mulți bani. Că ați adus și vaci, vreți să faceți și o făbricuță, sau așa ceva. Dar mai bine, cu tot bănetul ăsta, nu ne faceți o biserică nouă?“

Se uită ciudat la mine. Îi spun că e foarte frumoasă. Nu am vrut să-i spun asta, dar asta m-am trezit spunînd. Îmi zice că o să ajungă în România cam în două săptămîni. Îi dau numărul meu de telefon.

Eu însumi am fost dotat cu binoclu, puşcă (pe care nu am luat-o, totuşi, niciodată din portbagaj) şi vestă vînătorească.

O formă glumeaţă de substantiv masculin – zîn – a fost utilizată cu câţiva ani în urmă de o campanie publicitară de succes.

Din Heliade nici măcar vreun zburător să nu mai adie? Unde sînt îndrăgiții de optzeciști Mateiu Caragiale, Max Blecher, Gellu Naum, Mircea Ivănescu sau Leonid Dimov? Pe Sorescu l-a înghițit chitul? Unde e doamna literaturii române, Hortensia Papadat-Bengescu?

Cu Daum la cîrmă sîntem ca într-un desen animat în care şoferul unui autobuz zig-zaghează buşind mai totul în cale, timp în care zîmbeşte şi cîntă vesel „Alles ist in Ordnung!“.

Bombăn că „ăștia s-au așezat ca țăranii“, după care aud că „țăranii“ vorbeau chiar românește.

O scenă bizară pe un vas produs în Grecia lui Pericle arată un bărbat care se prăbușește, în vreme ce un tînăr îngenuncheat lîngă el și o minusculă figură înaripată meșteresc ceva la piciorul lui.

Ați fost? Unde? În Corfu, domnu’! Nu, n-am fost. Deci, n-ați fost… Da’ la Athos? Nici la Athos. Cică n-ai voie cu femei acolo. Mai bine. Măcar știi o treabă.

„Aoleu“, am tresărit, „și cum a reacționat, sărmanul, la auzul veștii?“ „Cum să reacționeze? Ca de obicei: a miorlăit lugubru.“

„Cine este individul fast forward, sau, altfel spus, setat pe butonul «pe repede înainte»? Ei bine, acesta este un animal social evoluat“ (ziuaconstanta.ro).

Unul argumentează că, dat fiind că „este de datoria profesorului să-i facă pe elevi să iubească literatura, e obligația lui profesională“, atunci studierea unor texte din Sadoveanu, Creangă sau Eminescu în gimnaziu nu este mijlocul cel mai indicat.

Ce a căutat Ilie Năstase acolo, după slobozelile din meciul de FED Cup de la Constanţa? Cum e posibil să îl pui atît de aproape de miezul lucrurilor mari pe un astfel de mojic? – s-a întrebat preşedintele WTA. „Iresponsabil şi inacceptabil.“

Lumea civilizată a ajuns la mîna roboților și a hackerilor.

Cîte unul ascultă ghidajul tău rapid și la sfîrșit, fără alt comentariu, te întreabă dacă monedele sau opaițele astea pe care tocmai le-a cumpărat sînt originale. Altul face un efort să te asculte, dar la jumătate nu se mai poate stăpîni și te întreabă dacă e adevărat că aici ar fi putut fi Atlantida.

E o tîmpenie. Adică tu compari tabăra lu’ Dante cu cea a lu’ Dostoievski? Și p-aia a lu’ Shakespeare cu a lu’ Goe­the, sau a lu’ Cervantes cu a lu’ Molière? Tabăra, zic. Sau literatura. Nu poți să faci așa ceva.

Pentru cine? Pentru #rezist? Pentru România adevărată de la ţara lui Pandele sau de la capitala lui Firea? Pentru Oltenia Olguţei şi Teleormanul lui Dragnea?

„Acu’ țcrie despre Ieminețcu, țecuristu’ ista de Gore. Pe vremuri îi trădțea cu Țiausescu, mînca-l-ar tata pe iel de golănas.“ „Haide, dom’ profesor“, zice un alt moșneag, cu voce baritonală, din spate, „las-o mai moale, că și mătăluță ai dat din cioculeț odinioară ca un cintezoi! Mamă-mamă, ce ne mai prelucrai cu omul nou la ședințele de partid pe facultate, în postura ta de neobosit secretar cu propaganda…“

În comentariile şcolăreşti şi în alte redactări stîngace, a reda a devenit un substitut universal, un cuvînt generic, despre care unii par să creadă că poate fi plasat în orice construcţie (de exemplu, în loc de a conferi, a atribui, a arăta, a explica etc.): „Care sînt mijloacele prin care autorul redă basmului o notă comică?“ (brainly.ro); „Autorul redă succint ce este spaţiul Schengen“ (ziare.com).

O tînără profesoară posta pe Facebook următorul „Autodenunț“: „Subsemnata, profesoară de română, declar că nu respect, în mod premeditat, programa școlară de limba română, asemenea unui element dușmănos: nu citesc cu elevii mei poeziile de Eminescu, Amintirile lui Creangă, baladele populare, pastelurile de 150 de ani, nuvelele lui Slavici; nu dictez comentarii, nu arunc în brațe interpretări și nu le cer să învețe pe dinafară teorie literară despre genuri și specii.“ Marea „noutate“ a acestor pr

Fotbalul e corectitudinea întruchipată. Şi nu e (neapărat) o ironie. În sistemul lui de referinţă, fotbalul e cît poate fi de corect. Fotbalul, în sine, e despre cineva care trebuie să bată pe altcineva. Dar fotbalul e şi un mare business, asta ni se tot spune.

N-am priceput dacă omul nu știa că există și altfel de festivaluri decît cele de bere sau dacă nu cumva nemții beau prea multă bere chiar și la festivalurile de desene animate. Tot în Stuttgart am văzut o manifestație de bicicliști.

O mie de kilometri de drumuri romane din Dacia apar pe o hartă medievală (de pe la 1200, judecînd după forma literelor), așa-zisa Tabula Peutingeriana, și n-ar fi rău ca imaginea asta să devină logo-ul Companiei Naționale de Autostrăzi.

Cei care au păreri diferite de ale noastre. Cei care se uită la alte televiziuni și la alte emisiuni decît cele care ne plac nouă. Cei care postează pe Facebook alte citate, alte poze, alte mesaje decît cele pe care le considerăm noi interesante. Cei care își mobilează casele altfel decît o facem noi. Cei care ascultă alte muzici decît cele care ne fac pe noi să vibrăm.

Ca matur, C. Persan a ajuns, iată, în fața unui doctor expert în anger management.