Cu mînie, la terapie
Am un fost coleg de facultate – astăzi profesor la un liceu din Iași – care s-a tratat, cîteva luni bune, de o afecțiune (nu-mi dau seama dacă ar trebui să spun din zona competențelor psihiatrice sau psihologice) abia recent recunoscută ca atare în interiorul sistemului nostru de psihoterapie. E vorba de așa-numita „gestionare controlată a furiei“ – acel anger management din spațiul anglo-american, care a dat, prin 2003, cred, și titlul unei celebre (și savuroase) comedii cu Jack Nicholson și Adam Sand-ler. Pe scurt, în cadrul tratamentului respectiv, psihologul (ori, mai degrabă, psihiatrul, dacă ar fi să judec după amintitul film) îl învață pe individul care suferă de puseuri irepresibile de mînie (adesea, din te miri ce) cum să-și stăpînească propriii demoni prin diverse tehnici, frecvent, exotice. Colegul meu, C. Persan pe numele său, avea, de mulți ani, încă din tinerețe, aș observa, bazîndu-mă pe faptul că îl cunosc destul de bine, această cumplită problemă. Se enerva apocaliptic din orice, zbiera, se schimonosea epileptic, își trăgea palme (nota bene – lui însuși, nu și celorlalți!), sărea pe loc cu gesturi spasmodice, se învîrtea ca un titirez și, nu de puține ori, făcea spume în colțurile gurii. Ce mai, în cazul bietului băiat, furia nu reprezenta un accident sau un capriciu, ci, într-adevăr, o teribilă maladie, necesitînd intervenția urgentă a specialiștilor. Mă rog, în acord cu ritmurile noastre istorice de manifestare, potrivite după linia melodic-plîngăcioasă din Miorița, „urgența“ în cauză a durat mai multe decenii, dar totul este bine cînd, nu-i așa, se termină cu bine. Finalmente, cum precizam deja, ca matur, C. Persan a ajuns, iată, în fața unui doctor expert în anger management. Momentul merită prețuit.
Mi-am vizitat amicul acasă la ceva vreme de la debutul terapiei. L-am găsit pe Nicu, spre surprinderea, însă, totodată, și bucuria mea, senin, surîzător, liniștit, așa cum – mărturisesc – nu-l văzusem niciodată în cei treizeci de ani de cînd îl știu. Înainte să merg mai departe, înțeleg, doriți o clarificare. De ce l-am identificat pe eroul nostru de azi drept „Nicu“, dacă menționasem mai sus că, în buletin, el apărea „C. Persan“? Ei, aici ne lovim de o ciudățenie pe care eu, nefiind specialist în vreo taină a psihologiei, am bănuit-o dintotdeauna, în logica spiritului meu analitic de origine literară, a fi cauza reală a „bolii“ enigmatice, dezvoltate de tristul profesor în timp (deși, mea culpa, lui nu am îndrăznit vreodată să i-o comunic – cine știe, poate, în loc să-l „vindec“, l-aș fi enervat în mod absolut și insul ar fi intrat într-o criză ireversibilă de nervi!). Așadar, pe coleg nu-l chema Nicu, dar ne ceruse să-l strigăm astfel încă de la începutul facultății (Nicu era, se pare, numele unui bunic de-al său). În rest, forțat de contextele oficiale, Nicu prefera să folosească doar inițiala C. alături de numele de familie – Persan. Misterul a durat cîteva săptămîni, pînă cînd, la un curs, profesorul de lingvistică generală, un individ cam rudimentar, cu mare slăbiciune pentru rachiul de mere vasluian, sesizîndu-i numele real în condica de prezență, a exclamat fără menajamente: „Bă, da’ pe tine taf-tu și mă-ta te-au botezat Covor? Covor Persan? Chiar așa? Sînt proști la cap?“ Răspunsul lui Nicu a constat în prima sa decompensare în mediul academic, la care, spre oroarea noastră, am fost cu toții martori. A răcnit ca pe cîmpurile medievale de luptă și și-a articulat singur măcar zece pumni fioroși în țeastă.
L-au scos atunci din amfiteatru, cu greu, trei portari (solicitați cu disperare de profesorul rudimentar) și o femeie de serviciu (cea mai eficientă, în fond, în lupta cu Nicu: abia cînd i-a izbit ea un croșeu de stînga în bărbie, furiosul s-a oprit subit din propriile „auto“-lovituri și a putut fi înhățat de portari). În sfîrșit, nu vreau să dezgrop morții. Așa îl botezaseră părinții în 1968, fericiți că reușiseră să-și achiziționeze, cu chiu, cu vai, un foarte la modă în epocă, dar și după aceea, covor persan. Important rămînea că acum Nicu, judecînd după aparențe, își aflase liniștea și se tratase, cu mare succes, de furie incontrolabilă. I-am spus cît de mult mă bucuram pentru asta. M-a privit mirat: „Te referi la tratament? Aș! Nu l-am urmat nici o secundă! O mizerie. Îmi furnizau bazaconii freudiene și mă țineau pe sedative. I-am abandonat în doi timpi și trei mișcări. Camelia, nevastă-mea, m-a vindecat, oferindu-mi un pont neașteptat de valoros. Mi-a spus că, din punctul ei de vedere, am o problemă de identitate (am mîrîit de ciudă – aș fi putut să-i comunic detaliul în chestiune în urmă cu trei decenii, n.m.!). Sînt nervos cronic pe numele dat de cei doi idioți care mi-au fost părinți. Ca să scap de traumă, trebuie să o îmbrățișez, a observat Camelia, să devin simbiotic cu ea…“ Nu am reușit să mă abțin și am întrebat: „Păi, și cum fuzionezi cu… ideea de covor persan?“ „Simplu!“, a răspuns Nicu. „Atunci cînd îmi vin nervii, mă transpun instantaneu într-un univers mirific, cu sunete și mirosuri orientale, un paradis arab inaccesibil muritorilor de rînd. Nu mai am convulsii, nu mă mai lovesc singur, nu mai urlu. Strig doar două cuvinte și toți mă lasă în pace. Unii chiar se topesc, precum aburii, din preajma mea.“
„Ce strigi?“, am rostit cu glas pierit. Covor Persan s-a ridicat în picioare și, cu brațele larg desfăcute, a declamat marțial: „Allahu Akbar!“
Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: romanul Scriptor sau Cartea transformărilor admirabile, Editura Polirom, 2017.
