Cu autostopul prin imperiu
O mie de kilometri de drumuri romane din Dacia apar pe o hartă medievală (de pe la 1200, judecînd după forma literelor), așa-zisa Tabula Peutingeriana, și n-ar fi rău ca imaginea asta să devină logo-ul Companiei Naționale de Autostrăzi. Harta arată drumurile care străbat lumea antică de la Atlantic la India (în vest lipsește segmentul dedicat Angliei – Brexit avant la lettre – și Peninsulei Iberice). Tema acestei hărți, sau itinerarium, e neobișnuită în antichitate, iar dimensiunile, 7 m lungime și doar 33 cm înălțime, o fac foarte distorsionată. Totul e aplatizat, mai toate mările și lacurile sînt reduse la minimum, de-ai putea ușor să faci un pod peste Adriatica (cum visa nu mai știu care împărat). Orientarea, ca pe hărțile moderne, e nord-sud, lucru atipic deoarece foarte puținele hărți de epocă romană pe care le avem sînt orientate care cum apucă. Originalul din care, prin mai multe sau mai puține copii intermediare, se trage Tabula noastră e totuși cu siguranță de epocă romană. Copistul (copiștii) se poate să fi schimbat anumite lucruri (de ce nu există nume pentru lanțurile muntoase? de ce sînt toate mările și rîurile verzi?), să fi făcut mici schimbări de poziție, în funcție de imperfecțiunile propriului pergament, sau alte greșeli (printre numeralele romane apare un XIIIII, un V cu capul în jos și un 28 scris XXIIX). Dar e cert că stîlcirea artistică a hărții nu i se poate atribui – perspectiva asta îndesată trebuie să fi apărut în originalul roman.
Original sau, mai degrabă, originale, în plus nici unul nefiind o reprezentare a lumii într-un anumit moment istoric, ci o chestie compozită. Cînd te uiți pe Tabula și vezi drumurile din Dacia, te întrebi ce mai caută pe hartă Pompei, care la data anexării Daciei era deja distrus de erupția Vezuviului de aproape treizeci de ani. La fel, dacă apare Constantinopolul, de ce mai apar drumurile din Dacia, provincie de unde romanii se retrăseseră cu mai bine de cincizeci de ani înainte de reîntemeierea orașului de către Constantin cel Mare. E probabil deci că au existat redactări succesive ale hărții, care între altele, prin secolul IV, au pus repede pe o hartă păgînă bazilica Sf. Petru lîngă vinieta Romei, locuri de pelerinaj (ca Muntele Măslinilor, pe o hartă în care Terra Sancta nu primește altminteri vreo atenție deosebită) și, cum ziceam, Constantinopol (acolo unde pe hartă era, desigur, vechiul Byzantion). Sună plauzibil ca redactările importante să fi avut loc în timpul lui Hadrian, care nu degeaba și-a petrecut jumătate din domnie pe drumurile imperiului, al lui Filip Arabul, care a organizat sărbătorirea unui mileniu de existență a Romei, și al unuia dintre tetrarhi, ca Maxențiu.
Utilitatea hărții nu se poate să fi fost practică și doar atît. De altfel, dacă realmente autorii ei ar fi vrut să te ajute să-ți plănuiești călătoria (sau campania militară), ar fi calculat totul în mile romane, în loc ca ea să fie folosită la grămadă cu mila galică, în Galia, sau înlocuită în alte părți cu stadiul grec, parasanga persană și alte unități indiene. De asemenea, n-ar lipsi distanțele pe mare și nici indicațiile militare specifice. O utilitate propagandistică suplimentară mi se pare sigură, și mă gîndesc că probabil segmentele hărții se inspiră indirect din picturile purtate prin oraș în ceremonia triumfului, alături de pradă, captivi și armata victorioasă. S-a spus și că harta era poate expusă undeva – de pildă, într-o aulă imperială, ca un fel de friză ideologizată sui generis în jurul tronului. Potențialul propagandistic al hărților mari expuse în contexte triumfaliste a fost de altfel folosit din plin și mai tîrziu, de la Henric al VIII-lea la Mussolini.
Ca și diagrama metroului londonez, Tabula este o hartă topologică, în care scopul nu este reprezentarea la scară, ci transmiterea mesajului. Mesajul e, pe de-o parte, unitatea și eternitatea stăpînirii imperiale și ecuația civilizație – romanitate, și pe de alta, cum ajungi și cît faci de la A la B (ambele orașe celebre în antichitate ca și azi). Asta înseamnă că, dată fiind natura conceptuală a hărții, e acceptabil ca la o adică un oraș să apară de două ori dacă e prezent pe două rute diferite – cazul orașului Tibiscum din Dacia. Multe din aceste orașe au viniete frumos desenate, care în Dacia sînt rezervate pentru Tibiscum, Sarmizegetusa, Apulum, Napoca și Porolissum. E neclar dacă vinietele (șapte categorii diferite) arată importanța militară, a creștinismului local sau a serviciilor pentru călători (hanuri, arpacaș, Internet). În Dobrogea mi se pare interesant că Tomis este unul din cele doar cinci orașe, în cei șapte metri de hartă, reprezentat cu trei turnuri. Celelalte patru sînt vechea Narona (azi lîngă Metkovic în Croația), Lucca, Fréjus și Torino. Ce aveau aceste orașe în comun, nu știu. Tot o șmecherie a lui Ovidiu trebuie să fie la mijloc.
Foto: segmentul VII al Tabula Peutingeriana, unde estul Daciei și Dobrogea sînt în cvadrantul din stînga sus, cu Alba Iulia și Cluj între Carpați și Dunăre, wikimedia commons.
