Un sport la Răsărit
De cînd cu Simona Halep, tot românu’ a ajuns să se priceapă la tenis?
Într-un fel n-ar fi rău ca tot poporul să se priceapă la tenis, cum se pricepe la fotbal, asta ar însemna că mai pune mîna şi pe o rachetă din cînd în cînd, aşa cum îşi mai mişcă burta pe o tarla cu porţi. Povestea asta e de cînd lumea. Cine şi cît are dreptul să vorbească despre prestaţia unui profesionist de înaltă clasă? În fizică atomică, destul de puţini. La sport, toţi. Pentru că sportul e pentru toţi. Sportul e o reprezentaţie care pleacă de la cele mai simple gesturi disponibile oricui. O vezi pe Halep şi îți vine să iei zgura la arat şi chiar crezi că poţi reuşi o lovitură ca a ei (drept că nu ca a lui Ostapenko…). Deci poţi crede că te pricepi dacă ai transpirat un pic. Fireşte că nu e aşa. Dar ai dreptul acesta, să poţi crede că te pricepi, că eşti logic în ceea ce afirmi – şi chiar poţi fi – fără ca asta să însemne că ai soluţia. Mulţi oameni spun ceea ce spun după Roland Garros pentru că suferă. Finala Simonei a fost o suferinţă fără egal, o durere fizică, pentru că am asistat la un soi de execuţie publică. Asta e greu de suportat şi atunci oamenii se revoltă. Vorbesc singuri sau cu alţii. Caută o explicaţie. Încearcă să afle ce s-ar fi putut face pentru a evita acest coşmar. Sau măcar pentru a-l vindeca. Şi atunci dau senzaţia că se pricep. Halep a avut parte de multe cuvinte bune, de încurajare, după trauma Ostapenko. Le merită. Dar merită şi părerile care îi transmit să se pregătească pentru a nu mai trăi aşa ceva. Dacă poate. Dacă ar fi pierdut cu Pliskova în semifinale, un meci între două sportive din aceeaşi logică, era altceva. Finala a fost o aberaţie. Pretinzînd că ne pricepem încercăm, de fapt, să ne tratăm rănile încă deschise.
