Atenţie, se publică! Ocoliţi
Între cercetarea de teren în general și publicarea rezultatelor ei se află un număr de monștri, unii personali, alții exteriori. Numai ei – și nu noi – sînt de vină că durează atît de mult pînă scriem și publicăm rezultatele săpăturilor noastre. Acești monștri (sau poate sînt niște „zei ai blocajelor“) nu prea se lasă fotografiați.
Nu-i ușor, în general, să scrii lucruri academice, între altele din cauza senzației aproape permanente că e o mascaradă. Că nu ai realmente aproape nimic de spus, dar trebuie s-o faci urgent (marți trebuie „predat“), după tipic (bibliografie și note de subsol APA, MLA, Chicago/Turabian?) și cu ștaif (bine adus din tastatură, sforăicios). Din cauza faptului că de cînd ai început lucrarea asta de doctorat te-ai săturat de propria ta temă ca de mere acre, după atîtea elevator speeches în care explici cu ce te ocupi (chipurile, „cine ești“) și după atîtea prezentări în care fiecare se gîndește doar la următoarea lui întrebare. Pentru că știi cum ar trebui făcută teza, dar ești obligat să dai rasol pentru că nu ai timp, pentru că trebuie să-ți iei încă o slujbă, pentru că materialele nu sînt accesibile, iar cărțile care îți trebuie au fost publicate neinspirat, adică în țări de unde nu se permite importul de carte recentă. Pentru că motivația, atîta cîtă există, de a scrie chestii academice nu mai este predominant științifică (rezolvarea unei probleme de cunoaștere), ci funcțională (rezolvarea unei probleme birocratice). În fine, pentru că nu este normal să agonizezi abstract la computer învîrtindu-te în jurul cozii, cînd tu ești un om viu, înconjurat de realitatea crocantă. Aud că nici nu se vor mai finanța planuri de studii doctorale care nu specifică acolo în formular, pe durata ultimului an, o depresie puternică. Mi-am văzut mulți prieteni blestemîndu-și zilele spre sfîrșitul doctoratului. La mine n-a fost cazul – era doar un bolovan pe piept cînd dormeam, respectiv pe căpățînă în timpul zilei. O fi normal? Că doar îmi place arheologia și îmi place să scriu. Dar asta, pare-se, n-are nici o legătură cu o lucrare de doctorat. Uneori am impresia că nimic nu se compară cu lehamitea academică hrănită de prea multe secole de educație liberală.
De ce trec ani întregi pînă ne învrednicim să punem pe hîrtie rezultatele de teren are și niște cauze specifice. În primul rînd, nu e o urgență etică pentru noi, cum ar trebui să fie. Nu mă gîndesc numai la penalizări administrative pentru arheologii care nu publică în cîțiva ani (limita legală e de doi ani în Olanda și Germania, de pildă), dar și la faptul că finanțările ar trebui aprobate numai dacă și munca pentru publicare, nu doar cea de teren, este realist bugetată. Ce să facă un arheolog care a cerut (și a primit) bani să sape, dar n-a cerut (și n-a primit) bani să studieze apoi materialele și să scoată un raport serios din ele? Cum fiecare e overbooked ca un avion, ce nu-i musai, pică.
Un motiv de amînare, prin comparație, ceva mai lăudabil este dorința ta de a produce o carte necriticabilă. Reiei lucrul la raport sau la monografie în fiecare primăvară, îl aduci la zi cu bibliografia, o dată la cîțiva ani îi schimbi structura, mai integrezi informații noi din analizele altor membri din echipă, raportul e tot mai stufos, mai bogat, permite ipoteze tot mai îndrăznețe pe baza unor descoperiri care păreau relativ banale la început, chestii a căror publicare nu prea ar fi făcut să-ți apară numele nicăieri. După cîțiva ani prima rundă de analize e gata, ea face acum posibilă o a doua rundă, pe care ar fi bine să o poți include, și oricum era momentul să aduci din nou bibliografia la zi… În felul ăsta, neasumîndu-ți failibilitatea, privezi comunitatea științifică de niște rezultate obținute cu finanțare publică și a căror întîrziere de zece ani le va face aproape sigur superflue la apariție; între timp, nu că ar conta, dar tu ai blocat și carierele altora.
Oricum, scrisul nu e ceva natural și e dificil de par sa nature. Asta e valabil și cînd scrii teza de licență, și articolul săptămînal, și eseul pentru seminar, și cînd scrii un roman, și de fapt orice altceva (cum bine știu cei ai căror vechi prieteni de departe le spun, cu aerul că e o sofisticată justificare, „nu scriu eu e-mail-uri, bă…“). Să scrii texte literare sau academice înseamnă să te așezi la masă și să confrunți din ce ești făcut – și să constați adesea că ești mai banal și mai tocit decît credeai.
Există foarte puține statistici care să susțină ce spun eu, că procentul de convertire a activității pe teren în publicație științifică e slab. Studii de caz pe Irlanda și pe Israel arată că nu mai mult de 20% din săpăturile arheologice au fost publicate complet, adică nu doar un Powerpoint la o conferință și o doză de limbă de lemn într-un pachet de rapoarte. Pînă și în Anglia, mai mult de jumătate din săpăturile mai vechi erau încă nepublicate la zece ani de la finalizare. Mă bucur să vă pot spune că s-a publicat un studiu similar și referitor la situația din România, doar că n-a fost publicat, ci doar scris, doar că n-a fost scris, ci doar început, doar că n-a fost încă început.
Cătălin Pavel este arheolog și scriitor. Cea mai recentă carte publicată este romanul Trecerea, Cartea Românească, 2016.
