Un sport la Răsărit
Ce face o echipă care nu mai are ce cîştiga, aşa cum e acum Real Madrid?
Real are mereu, mereu, indiferent cît aur ar duce în cîrcă, două bătălii fără sfîrşit. Bătăliile acestea pot naşte scurte fericiri sau lungi dezamăgiri. Aceasta e miza lor. Pînă la urmă, miza fiecărui om. Prima bătălile a Realului e cu propria umbră, formată din înaintaşi (nu neapărat ăia care dau goluri, ci aceia care au făcut mai în amonte istorie). Căci care e Realul cel mai mare? Cel al lui Di Stefano, Puşkaş, Kopa? Al lui Raul, Zidane, Figo? Al lui Ronaldo Întîiul? Al lui Ronaldo Unicul? Istoria lui Real e ca o istorie a omenirii, secţiunea fotbal. E ca povestea Nobelului. Te înfiori de cîte nume mari găseşti acolo aliniate ca la o coadă seculară a geniilor în chiloţi. Realul de azi arată uriaş, dar la scara întregului e doar o poveste frumoasă în rînd cu altele care, la vremea lor, au părut că nu mai acceptă continuare. Şi iată!… Apoi, Real are veşnica bătălie cu Barça, fără de care Real n-ar fi ceea ce e. Barcelona, în ultimele decenii, a recuperat pe repede înainte tot ceea ce nu putuse face timp lung din cauza sărăciei, a ostracizării stîngii şi a naţionalismului catalan în Spania. Răzbunarea a fost teribilă. Au existat perioade în care Realul aproape că nu mai sufla în faţa galopului mesianic al micuţilor de sub Sagrada Familia. Şi dimensiunile războiului depăşesc fotbalul. Real e Spania. Barça e tot restul. Aşa că Realul, la capătul marilor victorii, după ce dopurile de şampanie au sărit toate şi beţiile au virat în mahmureală, în singurătatea cruntă a victoriei absolute, e cuprins de o îngrozitoare angoasă. Ştie că e privit de deasupra şi aşteptat la următorul colţ. Nimeni n-a inventat încă sfîrşitul istoriei.
