Un examen cum n-a mai fost altul

Totul a început într-o zi în care, de curiozitate, am intrat cu un prieten la tîrgul anual de ambarcațiuni. Ne a fascinat de îndată cea mai mare dintre ele, un yacht cu pînze Beneteau Oceanis de 36 de picioare, care avea sub punte trei cabine. Una ni s-a părut chiar incredibil de confortabilă. Fără să fie un ­yacht de lux, ci unul obișnuit, ba chiar destul de ieftin în domeniu, cum aveam să descoperim ulterior, ni se părea grozav. Văzîndu-ne curioși, un tip de pe acolo ne-a spus că navigația cu pînze se învață într-o după-amiază, pe lac. Cine ne poate învăța? E o școală cu sediul chiar în București, ne-a spus, nu trebuie să mergi pînă la Constanța sau cine știe unde altundeva. Am luat pliantele și cărțile de vizită. Pe Internet am descoperit o întreagă lume de pasionați și o mulțime de laude la adresa școlii recomadate. Am intrat în detalii, tot de curiozitate. Ni s-a spus că primul curs durează trei zile a cîte două-trei ore pe zi. O nimica toată. Era despre comunicațiile radio pe care orice navigator ar trebui să le știe. După asta, conform unui calendar al școlii, ar fi urmat un curs, „o idee mai complicat“, în care se învăța navigația propriu-zisă. Ne am înscris la primul, oricum, ideea de radio îmi suna familiar. A fost pe cît de interesant, pe atît de simplu. Prea simplu. La sfîrșit am dat un test și am primit o diplomă și un mic brevet scris în engleză și română. Specialiști în radiocomunicații navale. Măi, să fie! Încurajați, ne-am înscris și la celălalt curs, cel principal, care urma să înceapă după încă vreo trei săptămîni. Înțeleseserăm că trebuia să mergem la respectiva școală de două-trei ori pe săptămînă, timp de vreo lună. Nu era cine știe ce. Cînd am plătit înscrierea, am primit însă programul complet și am constatat că, de fapt, era vorba de cursuri zilnice, de trei-patru ore pe zi, timp de mai bine de o lună. Mai complicat decît crezuserăm. Lucrurile se terminau, bineînțeles, cu niște zile de practică la Marina din Limanu, lîngă Mangalia. Noi nu eram siguri nici dacă, pe o asemenea ambarcațiune mică, facem față răului de mare. Dar intraserăm deja în joc și am continuat. Profesorii erau pasionați și ne-au molipsit și pe noi. De cele mai multe ori ne țineau peste program. Eram vreo 30 de cursanți în serie.

În prima zi ne-au dat o planșă cu o un yacht desenat, pe care noi trebuia să completăm denumirile diverselor părți ale navei. Vreo 50 de termeni pe care, în general, îi mai știam de prin cărți sau filme. Lucruri de care a auzit toată lumea, chiar dacă mulți le mai încurcă: provă, pupă, tribord, babord, bompres, chilă, cocă, catarg, cabestan, compas, timonă, cîrmă, punte, hublou, parîmă, chepeng, pescaj, foc, randă… Nimic greu. În zilele următoare au apărut alți termeni, care poate ne mai trecuseră pe la urechi, dar despre care puțini dintre noi știau exact ce înseamnă: voltă, tambuchi, eche, ghiu, greement, arboradă, copastie, derivor, genovez, spineker, rîndunică, gabier, strai, sart, baba, tachet, școtă, fungă, mură, fumuri, vînt strîns, vînt travers, relevment, bandare, matisare, loch, saulă, teugă, învergare, etambreu, etambou, etravă, bocaport și alte multe asemenea. Dar nici asta nu a fost totul. De-a lungul întregului curs am aflat sute bune de denumiri dintre care de unele n-auzise nici dracu’, de genul: palanc, pisică, bandulă, grună, gruie, crevace, operă vie, operă moartă, linia vieții, alidadă, sabord, tangon, remorcaj la ureche, șpring, mola, la pic, santină, vitalitatea ambarcațiunii, granic, rodanță, mandar, fundarisire, tirant, ambardee, varange, filă lacrimară… Fiecare termen cu rostul lui clar. Devenea tot mai greu. Cînd am descărcat manualele recomandate, ne-am speriat de-a binelea. Ceea ce ni se spunea zilnic la cursuri nu erau decît niște idei principale și cîteva lucruri controversate care puteau apărea la examen (despre care nici nu înțelegeam prea bine cum avea să se desfășoare). Începea să fie ca-n Jocul cu mărgele de sticlă. Acele manuale erau multe și groase: Navigație, Marinărie și matelotaj, Conducerea ambarcațiunii, COLREG (regulamentul internațional de circulație maritimă), Regulamentul de navigație pe Dunăre și pe apele interioare (numai ăsta din urmă avea aproape 200 de pagini cît se poate de nesuferite), Noțiuni de meteorologie marină (ce anunță norii, cum se rotesc uraganele, gradele mării, detalii despre maree, cum se transmit prin radio în engleză buletinele meterorologice marine). Dincolo de asta am avut parte de cursuri despre motoare, am învățat noțiuni de prim-ajutor și n-au lipsit nici elemente de psihologie la bord. Au urmat zilele de practică de la Limanu, cu acostări și plecări, cu manevre cu motor și vele. Apoi, două zile în largul Mării Negre, cu carturi, veghe și tot tacîmul. Școala ne-a dat teste și note la teorie și practică. N-am mai învățat în așa hal din facultate. Scurta după-amiază promisă în care, cică, am fi învățat să navigăm se transformase în adevărate luni de inițiere intensă. E adevărat, totuși: să navighezi propriu-zis poți învăța și într-o după-amiază, pe un lac. Dar așa nu poți lua brevetul și nici nu te poți aventura de capul tău pe mare. După școală ni s-au dat testele online pe care trebuia să le completăm la una din căpităniile la care se dau asemenea examene. Mii de întrebări dintre care computerul putea alege la examen. Dar ni s-a spus să ne așteptăm și la altele complet noi. Procedura semăna cu cea de la examenul auto, dar diferențele erau ca de la un automobil la un vapor. Ne-am apucat să exersăm testele. La început le picam rău. „Nu vă prezentați la examen pînă nu ajungeți să treceți exercițiile în mod curent“, fuseserăm sfătuiți. Cînd greșeam, luam manualele din nou la răsfoit, ca să depistăm problema. În cele din urmă am început să bunghim testele. Ne-am înscris la căpitănia din Mamaia.

Pe drum, dimineața devreme, în mașină, repetam tot felul de lucruri cu glas tare. Ne speriam unul pe celălalt. Erau multe lucruri de care unul auzise, iar celălalt habar nu avea. Ca în facultate. În fața căpităniei era adunată o mulțime de oameni de prin toată țara. Nu ne închipuiserăm că sînt atîția aspiranți. Toți ăștia învățaseră ca noi? Erau mulți oameni simpli și nu prea tineri, de prin Deltă, care, săracii, nu voiau decît să poată conduce legal o amărîtă de barcă cu motor. Nu dădeau și partea maritimă a examenului, dar tot picau pe capete. Erau „recidiviști“, ofițerii supraveghetori îi recunoșteau: „Iar ai făcut-o de oaie, nea Costică?“ Am intrat și noi. Am trecut testul. La ieșire ne venea să aruncăm toate cursurile în aer. Am dat fuga pînă la mare și ne-am aruncat în apă. Examenul adevărat aveam să-l dăm însă un an mai tîrziu, la prima furtună pe yacht, printre insulele grecești. S-a dovedit că ne făcuserăm bine temele.

Foto: wikimedia commons