De prin Germania

Unele lucruri nu mai sînt cum au fost. Dar oare chiar au fost? Pe aeroportul din München, la sosirea pasagerilor din avionul românesc, noile scanere de pașapoarte, cu autoservire, s-au blocat. A apărut un polițist înalt care ne-a spus ceva cum că „system defekt“. Am așteptat vreo douăzeci de minute pînă s-a reparat. Prin München și Stuttgart am văzut parcă neobișnuit de multe lucrări. Peste tot funcționau pickhammerele, iar săpători și asfaltagii erau într-o activitate frenetică. Multe străzi erau răscolite de șantiere. Ei bine, nu chiar atît de multe ca la noi, nu. Autostrada de la München la Stuttgart e la fel cum o știu de douăzeci de ani: aglomerată, cu multe camioane și cisterne care se depășesc ca niște mastodonți în competiție, cu mirosuri chimice, cu stau-uri de kilometri, cu lungi porțiuni de beton dur și, mai nou, cu zone întregi de restricții și lucrări. În România, în general, ideea autostrăzilor „ca-n Germania“ e un adevărat ideal, ceva de neatins. În realitate, la ore de vîrf și nu numai, idealul ăsta poate fi neplăcut. Pînă la urmă însă, chiar dacă nu e paradisul la care visăm noi, e măcar ceva funcțional.

Cred că de dată mai recentă pentru Germania e claxonul la semaforul care se face verde sau cel de mustrare pentru cine încurcă traficul. Moda asta nu poate să vină decît din aval, adică din josul Dunării. Dacă cineva se plînge de stridența sirenelor mașinilor de Salvare, pompieri sau poliție de la noi, să meargă la München. Acolo sînt de-a dreptul wagneriene și singura soluție e să-ți pui mîinile la urechi. Nu-ți mai auzi nici propriile exclamații. Tot din categoria grandioaselor sonorități teutonice a făcut parte și reprezentația stradală la care am asistat în centrul vechi al München-ului, unde zeci de veseli toboșari, de bună seamă amatori, băteau de zor în tobe și își agitau tamburinele în ritm și în pași de dans. Își găsiseră loc pe o stradă îngustă, cu reverberații. Mi-am închipuit că printre ei ar putea fi (măcar cu spiritul) și Richard Feynman, celebrul fizician care cînta la bongo pe străzile din Rio, în timpul carnavalului.

Într-o berărie bavareză care zumzăia ca un mare stup cu albine germane, clienții se înveseleau pînă cînd începeau să cînte la unison, lovind cu halbele în masă. Mi-am adus aminte de un film foarte vechi în care Marlene Dietrich, cred, îi spunea unui american că așa se manifestă nemții la cîrciumă. Americanul a replicat că în țara lui oamenii beau singuri. La masa din spatele meu ședea un cuplu gen Emmanuel și Brigitte Macron. La un moment dat, nu știu de ce, dar bănuiesc, femeia a căzut de pe scaun și s-a întins pe jos cît era de lungă. S-a ridicat într-un tîrziu, parcă filmată cu încetinitorul, îndreptîndu-și cu demnitate sînii. Și fiindcă tot veni vorba, era cu o zi înainte de alegerile în care Macron o învingea detașat pe Marine Le Pen.

În centrul Stuttgart-ului am dat peste un festival al filmului de animație, despre care un dealer de mașini ne povestise că e festival de bere. Un fel de Oktoberfest în mai. N-am priceput dacă omul nu știa că există și altfel de festivaluri decît cele de bere sau dacă nu cumva nemții beau prea multă bere chiar și la festivalurile de desene animate. Tot în Stuttgart am văzut o manifestație de bicicliști. Preț de vreo 15 minute au tot trecut prin fața hotelului nostru. Bicicliști din toate țările, uniți-vă!

Înapoi la München, la Alte Pinakothech m-a străbătut un puternic sentiment de egalitate. Într-o sală oarecare, în linie cu omniprezentul Canaletto, o poți descoperi pe Madonna del Garofano a lui Leonardo da Vinci sau pe Madonna della Tenda a lui Raphael. Rembrandt nu e nici el scos în evidență în mod special, ci plasat pur și simplu printre alți pictori olandezi. Să-l descoperi singur, ca din întîmplare. În schimb, explozia de cărnuri din uriașele tablouri ale lui Rubens, invadînd mai multe săli, mi-a provocat și de data asta o senzație de sastisire. Ca după mulți cartofi.

Tot München-ul era plin de ruși. N-am habar dacă asta e de bine sau de rău. Noaptea, pe stradă, am observat o mulțime de oameni fără adăpost. Un bărbat cu barbă albă tocmai își aranja culcușul într-un sac de dormit în intrîndul de la ușa unui magazin, cînd lîngă el s-a oprit un tip cu o figură respingătoare, slab ca o surcea și cu o gentuță pe umăr, un fel de Aghiuță care, spre surprinderea noastră, l-a abordat pe bărbos în română. Au schimbat două fraze de politețe, după care „Aghiuță“ i-a urat „Spor la treabă!“. Apoi, s-a apropiat de cerșetorul aflat în următorul intrînd. Era, fără îndoială, „inspectorul“, individul care strîngea banii. Era vorba de homleși profesioniști, bine organizați. Întrezărind culisele acelei operațiuni nocturne, te cam înfiorai. Noi știm bine cum stă treaba: „Mîna întinsă care nu spune o poveste nu primește de pomană.“

La întoarcere, stăteam în spatele avionului și, cînd era gata să decoleze, am văzut cum o mulțime de mîini s-au întins, aproape simultan, după butoanele de aer condiționat. Poate că emoția decolării i-a făcut pe mulți să caute ceva aer mai rece.

Foto: Andrei Manolescu