PE CE LUME TRĂIM

Revenind la pluralul gongi, nu este exclus ca acesta să indice şi un început de specializare semantică: stîrpim gongile, dar ne ţinem de goange.

Din nou, plagiatul. Cartaginem esse delendam. Plagiatul trebuie distrus. Unii, cu voce tremurată, îl proclamă plaga naţiunii. Alţii, pe la colţuri, chicotesc pe seama naivităţii unor profesoraşi, care, zic ei, vor să se bage în seamă. Iar alţii ridică din umeri, întrebîndu-se ce-o mai fi şi cu nacafaua asta.

De cînd scriu la Dilema veche am început să cîştig rapid popularitate. În ritmul asta îl întrec pe Fuego într-un an, doi şi, pe termen lung, cine ştie, poate ajung mai celebru ca văru’ Guţă. Obişnuit cu admiraţia pe care o bună parte a românilor o au pentru romi, mă cam intrigă valul ăsta de opinii bune.

Criza refugiaţilor. Auzirăm de curînd părerea domnului Băsescu: „ei“ au comis-o, tot „ei“ să se spele pe cap cu ea. România a fost tratată ca stat de mîna a doua, nu ar trebui să găzduiască refugiaţi. Ăştia ar fi numai prilej de migrene, că sînt ori terorişti, ori exportatori de molime, ori etern atîrnători la buget.

Halep e un fenomen, o excepţie, iar asta e, indiferent de politeţuri, prin chiar definiţie nereprezentativ. Odată trecut momentul victoriei sau înfrîngerii într-un meci sau altul, aş zice că n-ar trebui nici să ne bucurăm, nici să ne supărăm. Simona e un şantier, cîteodată în stil Dubai, alteori cu accente de meşter Manole.

În sfîrşit, preşedintele Iohannis a ieşit şi a vorbit despre criza refugiaţilor. În stilu-i simplu şi direct, el a avansat un număr fix de refugiaţi – 1785 – pe care România i-ar putea primi. Declaraţia a avut darul de a face oarece lumină într-o poveste pînă acum plină de nebuloase, în jurul căreia s-au ţesut tot felul de scenarii.

Desigur, pentru mai toată lumea, vedeta acestei ediţii a Festivalului a fost Filarmonica din Berlin, condusă de Simon Rattle. N-am fost la concert, ratînd un moment de nostalgie personală. În 2003, la un an după ce Simon Rattle a devenit dirijorul principal al marii orchestre, i-am ascultat într-un concert la Chicago.

În ciuda mitului inteligenţei naţionale, se pare că ideile au căpătat în română destul de multe conotaţii negative şi minimalizatoare. Expresii ca a intra la idei sau a băga la idei ilustrează interpretarea negativă a ideii (care, de altfel, este de cele mai multe ori fixă), văzute ca o îngrijorare dusă pînă la obsesie.

Se discută iarăşi intens despre plagiat. Tema reapare în spaţiul public cînd şi cînd, pe măsură ce presa mai scoate la lumină suspiciuni legate de tezele de doctorat alcătuite sau coordonate de către mai-marii zilei.

„Terminarea cotelor de lapte şi embargoul rusesc nu au nici o legătură între ele, dar s-au produs simultan şi au avut acelaşi impact: au pus o imensă presiune pe noi.“ Fraza, logică şi filozofică în acelaşi timp, nu iese din gura vreunui tehnocrat de la Bruxelles. Este rostită de un fermier din sudul Suediei.

Facebook-ul îmi aminteşte de o poză făcută exact acum doi ani. 13 puşti zîmbind fericiţi după antrenamentul de fotbal/baschet. În fiecare sîmbătă fac antrenamente cu copiii care trăiesc într-una dintre cele mai nenorocite zone din Ferentari.

Învăţarăm la şcoală că poporul român se trage din dacii care erau cei mai buni şi drepţi dintre traci. Că, la noi, ospitalitatea şi omenia sînt reguli de aur. Că pîinea şi sarea se află întotdeauna la îndemînă pentru a cinsti drumeţul, oaspetele, nevoiaşul în trecere.

Steaua a ajuns o glumă. Echipa e deţinută de un tip care spune că o vinde primului venit, iar marca e a unui club ministerial care ne dă de înţeles acum că l-a păcălit calificat pe cel dintîi, care s-a angajat să bage banii pe care ministerul nu-i mai avea.

Urmărind dezbaterile din spaţiul public, se poate simţi existenţa unui curent puternic de respingere: refugiaţii nu au ce căuta aici, întreţinerea lor ne-ar costa prea scump, problema nu e a noastră, pericolul infiltrării militanţilor islamişti este prea mare, şi aşa mai departe.

De cînd cu criza refugiaţilor, Europa a preluat de la America statutul de campion absolut al autoblamării. Civilizaţia noastră a ajuns, de mult timp, în stadiul freudian al urii/admiraţiei de sine.

Numărul argotismelor pătrunse în limbajul public actual e destul de mare: în mod special al celor legate de numeroasele scandaluri de corupţie, afaceri ilegale, furturi, procese din actualitatea politică şi „mondenă“. Vocabularul lumii interlope nu mai este prezent doar în reportaje sau ştiri de senzaţie.

Se zice, în tot cuprinsul lumii, că misiunea de căpătîi a universităţilor nu este de a reproduce, ci de a produce cunoaştere. Frumos lucru! Şi, dacă te uiţi puţin în largul lumii, vezi că, pe ici, pe colo, prin punctele esenţiale, chiar aşa şi este.

Am fost imigrant. Am trăit legal, dar şi ilegal, în nouă ţări. În ultimii doisprezece ani am lucrat adesea cu refugiaţi. Am stat în tabere de refugiaţi sau în tabere legale şi ilegale unde trăiesc imigranţi. Există un miros specific al taberelor de refugiaţi. Vara miroase a sudoare şi a gunoi. Iarna a fum şi a haine murdare.

O cunosc pe această prietenă a mea de aproape trei decenii. Din vremea studenţiei, dinainte de ’89. După cîţiva ani, la începutul ultimului deceniu al secolului trecut, un amic comun îmi spune că prietena a terminat studii post-universitare serioase în străinătate şi că a fost angajată la o instituţie europeană.

În tot atîta măsură în care Azerbaidjanul cu Jocurile lor Eurolimpice, Georgia şi a sa Supercupă Barca-Atleti sau China, care a găzduit Supercupa Italiei pe un soi de orezărie, vor fi şi ele cuprinse în spaţiul de liberă circulaţie continental. Dar Schengen e oricum depăşit şi înlocuit cu drumul Alepului parcurs în sens invers.

Cancelarul german Angela Merkel avea dreptate. Criza migranţilor este, de departe, mai gravă decît cea a Greciei. În definitiv, în cazul grec, scenariul cel mai rău ar fi ca, din motive tehnice, ţara să iasă pentru o perioadă din zona euro şi, foarte puţin probabil, din Uniunea Europeană.

Înaintea vacanţei de vară, dl Tăriceanu, omul PSD în fruntea Senatului, a anunţat constituirea unei comisii senatoriale de evaluare a democraţiei. Dl Ponta a salutat entuziast iniţiativa dlui Tăriceanu, numind-o „curajoasă“. Bravos, straşnic bărbat!

Cine a avut curiozitatea să se uite, pe la jumătatea lunii iulie, la posturile de televiziune greceşti a trăit, desigur, experienţa unui sentiment politic de familiaritate (în faţa unor dezbateri purtate pînă noaptea tîrziu, violente în ton, dar încheiate cu un vot cuminte) – şi mai ales a unuia lingvistic.

Zi de zi, de dimineaţă, sălile de lectură de la parterul şi etajul întîi ale Bibliotecii Judeţene sînt ocupate de peste o sută de absolvenţi de la Medicină şi Drept. Şi unii, şi alţii nu mai au alt loc unde să înveţe.

Am primit acum doi ani un e-mail scurt şi tare trist de la una dintre cele mai dragi prietene: aşa. deci nepotul meu şi fratele meu ar împuşca ţigani. minunat. Cînd sînt amărît încerc să îmi amintesc lucruri haioase şi scriu. Am scris atunci o poveste.

La Rizo mă gîndesc des în ultima vreme. De fapt, de cîte ori văd cîte un reportaj despre alţi şi alţi refugiaţi care supravieţuiesc (sau nu) unei încercări de a ajunge în Lumea Liberă. În Europa. Un loc unde nimeni nu îţi taie capul doar pentru că eşti de altă părere.

Andrei Roşu povestea la un TEDx despre momentul declicului, atunci cînd, ajuns seara de la muncă, cu o bere lîngă el şi, butonînd la TV, şi-a văzut băiatul de cîţiva ani imitîndu-i gestul schimbării canalelor. De atunci a făcut înconjurul lumii alergînd, înotînd şi pedalînd.

La 27 august se împlinesc 24 de ani de la proclamarea independenţei Republicii Moldova. Cu alte cuvinte, ultima bornă înaintea sfertului de secol – în mod normal, prilejul unui bilanţ major, al unei priviri necruţătoare către trecut şi viitor.

Orice lege, chiar şi 217/2015, cea zisă „antilegionară“, face doar în subsidiar ordine în trecutul nostru. În realitate, ea se străduieşte să ordoneze prezentul. Pentru ca situaţii de genul celei căreia îi cade victimă memoria lui Mircea Vulcănescu să nu se mai repete, chiar ne stau în putere cîteva lucruri.

Termenii uzuali în română pentru a desemna instituţia (pre)şcolară destinată copiilor mici ilustrează foarte bine influenţa unei variante a limbii – baby-talk – asupra uzului general. În contexte clar educative, vorbitorii de azi nu mai percep termenul grădiniţă ca pe un diminutiv, ci ca pe o denumire neutră, denotativă.

Scriind data trecută despre experienţa formatoare a muntelui, am resimţit o oarecare stînjeneală. Voiam să arăt cum, făcînd anumite lucruri care au de-a face mai degrabă cu bucuriile noastre decît cu efortul de luminare a minţii, dobîndim uneori înţelesuri mai grele şi mai adînci, care ne pot structura întreaga viaţă.

Pentru primii şapte ani am fost copil. Mutarea în Craiova m-a făcut ţigan. Ţigan am fost o grămadă de timp. Am tras tare şi am fost avansat la ţigan de treabă, domn ţigan, domn ţigan rom, rom, şi de curînd am fost miruit ca român şi de o televiziune, aşa că e oficial.

În primul rînd, să revăd Cetatea. Să ştiţi că e spectaculoasă rău. Mă voi rebucura că nişte bani europeni au fost bine cheltuiţi. Apoi, să mai stau la o tacla cu oarece oficialităţi locale. Oameni cu simţ al umorului şi cu multă pasiune pentru gospodăreală şi bună rînduială.

Categoric, imaginile-simbol ale acestei veri au fost acelea cu grupurile de migranţi agăţîndu-se cu disperare de garniturile trenului Eurostar ori cu plajele asaltate de cei ajunşi la bordul unor ambarcaţiuni ca vai de ele – asta în cazul în care aceşti dezmoşteniţi ai soartei au avut norocul să supravieţuiască aventurii pe mare.

Va mai dura mult pînă cînd vom putea face pace cu trecutul nostru. Constatarea nu este deloc filozofică, ci direct alarmantă: cine nu este în stare să-şi lămurească propriul trecut este incapabil să construiască un prezent plauzibil.

Formula popular-colocvială cît ai zice peşte, prin care se caracterizează rapiditatea unei acţiuni, e cunoscută de toată lumea.

Într-un CV respectabil, o pasiune de felul ăsta şi-ar găsi locul la rubrica „hobby-uri“. Pentru mine însă, ca şi pentru mulţi alţi împătimiţi ai muntelui, ea a însemnat mult mai mult decît o formă agreabilă de a-mi petrece timpul liber.

Aeroportul e murdar şi prost organizat. E o coadă imensă la vamă. Pentru a uşura viaţa europenilor, un ofiţer îi scoate din rînd pe toţi senegalezii şi îi pune, într-un mod umilitor, să aştepte după noi, ceilalţi, mai albi. Instincte vechi şi urîte: timp de cîteva secole, arabii i-au folosit pe africani drept sclavi.

Atunci cînd intri la un ministru sau la un parlamentar şi încerci să îl convingi că o lege ar trebui revizuită pentru că firma la care lucrezi sau pe care o deţii poate cîştiga mai mult, nu se cheamă trafic de influenţă decît în mintea unor procurori înfierbîntaţi de propria lor importanţă subită, inflamată de o vicioasă complicitate cu televiziunile degrabă căutătoare de reiting şi breiching niuz.

Întotdeauna apropierile ne complexează. Situaţiile Stelei şi Astrei sînt tare diferite. Campioana a dat de un adversar care îşi fardează slăbiciunile cu o puternică doză de motivaţie cîteodată fanfaronă, dar acţionînd mai mereu inhibitor asupra latinităţii dunărene.

Mai întîi de toate, problema este că decidentul român acţionează sub semnul urgenţei. Sau, mai bine zis, improvizează. Încropeşte. Astfel încît provizoratul devine o stare permanentă. Aşa şi cu legislaţia privind simbolurile şi manifestările cu caracter extremist.

Explicaţia legării plăcerii de proprietate nu este deloc greu de dat. În linie cu Epicur, mulţi oameni consideră că plăcerea este absenţa durerii fizice şi a suferinţelor sufleteşti. Sărăcia şi lipsurile materiale generează în mai toate cazurile apăsări sufleteşti.

Printre atîtea anglicisme la modă, victime ale uzului şi abuzului, se mai strecoară şi cîte un franţuzism folosit cu insistenţă şi cu prea mare dezinvoltură: precum verbul a antama (pentru a cărui semnalare, într-o scrisoare către redacţie, îi mulţumesc domnului Alexandru Sterescu), pîndit de un risc serios de „diluare“ semantică.

Învăţăm învăţînd, făcînd sau trăind. Sînt pe lumea asta puzderie de edificii pe frontispiciul cărora stă scris cu cerneală simpatică: „Aici se învaţă învăţînd“. Învăţatul în stare pură trece tot mai mult drept o corvoadă şi o silnicie.

Apolo era catîrul lui nea Ion. Casandra, fata lui nea Ion, adesea îl mîna pe Apolo, mai ales că nea Ion era pilangiu şi din cînd în cînd, epuizat intelectual de discuţiile de la birt, trebuia cărat cu căruţa de la Căţeaua Leşinată – Mecca pilangiilor din cartier – pînă acasă.

La noi s-ar numi „constituire de grup organizat în scopul influenţării deciziei politice pentru a obţine avantaje oneroase pentru entităţi juridice private“. În lumea anglo-saxonă s-ar chema lobby sau advocacy. Depinde de gust.

Platini nu e vreun cavaler şi nici nu vine pe vreun cal alb. Un contracandidat a declarat deja că el reprezintă sistemul. Şi are dreptate. Platini a fost de aplaudat atunci cînd i-a spus public adevărul în faţă lui Blatter, dar de acum circumspecţia e de rigoare.

Ce avem acum? Avem demnitari ai statului, nu spun că toţi, dar, oricum, foarte mulţi, care la salarii de 1000-1500 de euro afişează un nivel de viaţă demn de un om de afaceri de succes. Ştim bine că demnitarilor li se interzice să administreze afaceri, să facă parte din consilii de administraţie şi aşa mai departe.

În ultima vreme, presa de o anume orientare a făcut fel de fel de analogii între referendumul lui Tsipras din această vară şi referendumul Ponta-Antonescu de acum trei ani. Sigur, situaţiile sînt cu totul diferite.