PE CE LUME TRĂIM

Dacă aș avea talent la a scrie scenarii de film, l-aș uita pe geniul malefic care a fost (chipurile!) mai bun decît serviciile secrete ale infidelilor. Personajul principal al unui film despre atentatul de la Paris ar fi teroristul necunoscut și ultimele 35 de minute din viața lui.

Cred că, sub imperiul fricii absolut justificate, dar și al temperaturii ridicate la care se  polemizează, tema deschiderii porților Europei pentru valul de refugiați musulmani a indus o anumită neînțelegere în argumentele celor care susțin că o astfel de politică este foarte periculoasă.

Se zice că Lili a fost frumoasă foc și că a fost curtată asiduu de Lăcătuș. Marius Lăcătuș. Mama spune că, deși Lăcătuș era în limbă după ea, Lili l-a lăsat. Era el țigan frumos, dar din păcate fotbalist. Ceea ce în neamul nostru nobil, de lorzi și ducese de la Budrea și Ghelmegioaia, nu se poartă.

Dincolo de violența limbajului utilizat de fostul președinte al României, tema în sine este veche de cînd democrația liberală și serviciile secrete au fost nevoite să conviețuiască sub ochii electoratului. Spionii nu utilizează mijloace corecte politic pentru a obține informaţii.

După atentatele de la Paris, o coaliție globală se profilează împotriva Statului Islamic, avînd la bază Franța, Statele Unite și Rusia. Aviația, sateliții și dronele îi conferă o superioritate colosală în comparație cu puterea de foc a Statului Islamic.

Cînd cineva moare împușcat nu e vina revolverului, totuși; nimănui nu i trece prin cap să trimită revolverul la închisoare. Prin urmare, cineva în stare să ucidă o va face fie cu revolverul, fie cu orice alt instrument și – surpriză! – aproape toate obiectele din jurul nostru sînt potențiale arme.

Am verificat şi e oficial: ambasadorii şi reprezentanţii României în instituţii internaţionale trebuie să fie fluenţi în cel puţin o limbă de circulaţie internaţională. Cum de vreo zece ani tot întîlnesc penibili care ne reprezintă, am decis că o redefinire a standardului de cunoaştere a unei limbi străine este foarte necesară.

Găsirea unui pașaport sirian lîngă trupul unui kamikaze a reaprins polemicile privind politica față de refugiați, chiar și înainte de a se dovedi ce era în realitate cu acest document – și după ce s-a dovedit deja că marea majoritate a celor implicați erau cetățeni europeni, născuți și crescuți în Europa.

Nimeni nu a reuşit să vadă cîţi dintre ei sînt refugiaţi de război din Siria, cîţi sînt tineri care fug de recrutarea militară din ţările lor, cîţi sînt refugiaţi economici din alte spaţii şi cîţi sînt bărbaţi sau femei, aventurieri pur şi simplu, încercînd să-şi asigure perspectiva unei pîini mai albe (sau mai sigure).

Amanpour plusează: „Președintele Hollande a declarat adineauri că atacul a fost plănuit în afara Franței“. Doamna senator mai bifează un punct din agenda aspirațională a domniei sale: „Sigur că da… Cu tot online-ul ăsta absolut liber…“

Nu vreau să votez pentru Oprea, Drag­nea, Udrea, Ponta, Predoiu, Blaga, Geoană, Gorghiu, Anto­nes­cu, Diaconescu, Băsescu și nici pentru Ghiţii, Hrebenciucii, Onţanii, Pinaltii, rudele sau amantele lor. Sper că pe cei mai mulți dintre ei să îi lovească bunul-simț, să se retragă și, vorba filozofului Van­ghelie, să mai cetească și ei nește almanahe sau să scrie/muncească în regim deschis.

Acum vreo zece ani, ne plimba Ciprian, viitorul fin, prin Bucovina. De curînd fuseseră niște inundații prin zonă (cauzate, ca de obicei pe acolo, de bărbieritul forestier intensiv al obcinelor, care a lăsat apa să curgă la vale fără nici o stavilă) și auzisem la televizor cum că primarul era de vină pentru că niște case fuseseră luate de viitură.

Cîteodată am senzaţia că sîntem o ţară de Muppets privind de la balcon spectacolul acestei domnişoare şi comentînd sarcastic la fiecare zbîrcă. Şi altădată că sîntem o ţară de orfani care îşi găsesc tatăl şi mama în victoriile Simonei pe care le venerăm.

Presa din întreaga lume vorbește despre tragedia de vineri noapte de la București. Sînt redate scenele dramatice din interiorul și din jurul clubului, eforturile pentru salvarea vieților omenești, dar și solidaritatea dovedită de români în aceste momente dramatice.

Zgîndărit de tragedia de la clubul Colectiv, sufletul nostru colectiv s‑a dat în stambă. Ca și mie, trebuie că vi s-a părut înălțătoare solidaritatea spontană a congenerilor noștri cu nefericitele victime. Pe Internet, însă, în lumea virtuală, dracii au dănțuit sălbatic încă mult timp.

Există o utilizare a cuvîntului care ar putea sta la baza sensului familiar-argotic. Cioaca era denumirea unuia dintre jocurile cu arşice, extrem de populare în societatea românească din secolele trecute.

Am fost, cu timpul, subiect al mai multor experimente pedagogice. Primul dintre ele a durat patru ani și am aflat de el mult după ce se încheiase. Povestind la un moment dat cu niște prieteni lucruri de prin copilărie, mi-a atras atenția că ei tot vorbeau despre învățătoare mereu la singular și articulat hotărît.

Asta este prima mea amintire. Am fost antrenat să sting lumînări pentru primul meu tort şi exersez. Sînt cu capul lipit de geamul rece (sînt născut în decembrie) de la etajul trei al unui apartament dintr-un bloc urît în Ţiglăriei – un cartier din Caransebeş.

Aşa se spune, că inima ne stă la stînga, dar portofelul la dreapta. O comparaţie uşor de priceput, pentru a ne plasa mai uşor, fiecare în parte, în dezbaterile politice cu iz ideologic. E drept, este din ce în ce mai greu de găsit un asemenea tip de discuţiune, deşi am dibuit recent o astfel de dezbatere.

E un accident, ca tot ce ni se întîmplă. Un accident desfăşurat în super slow motion, cadru cu cadru, într-o curgere dureros de grea, cu un final pe care nu îl vedem, dar îl ştim. Gimnastica necalificată la JO de la Rio (e ca şi cum americani ar fi pierdut războiul din Irak) e exemplul cel mai bun al disoluţiei sportului în România.

Vremurile de glorie ale Mitteleuropei s-au cam dus. Alegerile de duminică din Polonia nu au făcut decît să întregească noul tablou politic al Europei Centrale.

Oricine priveşte orarul unei Facultăţi de Drept din România va fi frapat de absenţa cursurilor care produc reflecţie asupra dreptului ca atare, asupra valorilor sale, asupra legăturii sale cu fiinţa şi cu cetatea, asupra sensului său, asupra tensiunilor sale interne.

O declaraţie recentă a fost preluată de mai multe agenţii de presă şi de diverse ziare şi posturi de televiziune cu aproximaţii care o făceau de neînţeles: „Înţeleg că acum ciuta anticorupţie este E.U., deci trebuie să-i facem dosare, să o arestăm de cîte ori vrem să dăm mesajul că ne luptăm cu corupţia în România.“

Propun readucerea la lumină a dedicaţiei, străvechi şi nobil gen paraliterar. Iar condiţii mai propice pentru o atare reabilitare nu găsesc altundeva decît în Prima Carte a naţiei, borgesiana Carte a Cărţilor, Monitorul Oficial. Căci, precum bine se ştie, ai carte, ai parte.

Securiştii sînt peste tot. Budele sînt un lux. Primesc şi semnez rapid regulile de cazare de la comisriatul de poliţie. Aşa scrie: comisriatul. Prima regulă: 1. Turiştii trebuie către tine datorează cazarea la 24,00 (mijlocul noptni)

Vă spun sincer: aş vrea să fiu şi eu contra TTIP-ului (tratatul ăla de liber schimb UE-SUA care implică o grămadă de schimbări instituţionale şi economice), dar nu ştiu de ce. Fiind vorba despre nişte negocieri în curs, nu pot spune că am motive de îngrijorare. Mai mult, tîrguieli comerciale şi politice fiind, sînt discrete.

Din ciclul strigării „Să vină banii, să vină banii, să vină banii la băăieeţi!“, copiii Astrei, aproape neînvinşi şi tehnic nemîncaţi, au zis să mai confirme un proverb. Ăla cu hazul de necaz.

E clar, cu geografia nu te poţi pune. Dacă vrei să controlezi cumva fluxurile de refugiaţi (o misiune care se va întinde, oricum, pe parcursul multor ani…), atunci este obligatoriu să vorbeşti cu Turcia. Mai precis, să redeschizi căile blocate către Istanbul şi Ankara. Doar că nu este atît de simplu precum pare.

În toate mesajele publice ale celor care îl regretă pe Vadim Tudor există ceva frapant: defunctul este evocat ca un mare, imens, colosal, inegalabil pamfletar. În plus, simţi că se referă la pamflet ca la un gen subtil şi inteligent, extrem de important pentru cultura română în particular, dar şi pentru orice cultură în general.

„Pentru copii e super… dă frumos“ (digi24, 29.05.2015). Uşoara ezitare din enunţ ar putea sugera contaminarea dintre două construcţii (super şi extrem de frumos) şi dintre două registre (colocvial şi standard).

Taică-miu a fost un mare domn. Nu atît de mare pe cît era unchiu’ Gigi Bouroşu, dar oricum un domn. Gigi avea o carte de vizită pe care scria, cu pixul, „administrator-şef unic şi principal“. Un fel de Bill Gates al familiei. Era administrator de bloc, spre mîndria familionului, şi, în timpul liber, un instalator foarte priceput.

De la Volkswagen mi se trage. De la titlurile de pe micile ecrane româneşti: „100.000 de români sînt afectaţi de Dieselgate“. Am tot stat să mă gîndesc de ce or fi supăraţi atîţia conaţionali. Adică maşinile pe care le conduc poluează ceva mai mult decît scrie în cartea tehnică, iar ei, românii, se necăjesc tare, tare de tot.

De la Halep cerem totul pentru că ne-a ridicat la un colţ cortina în spatele căreia stă Paradisul. De la Samara nu vrem nimic pentru că nu ştim ce să vrem. De fiecare dată, performanţele disciplinelor de provincie ale imperiului sportului ne iau prin surprindere precum ninsoarea, iarna, pe edili. Parcă ne jenează un strop.

Ce se întîmplă cu bagajul pe care l-a purtat în spate un fost preşedinte, după două mandate în care a vorbit despre reformarea României şi în care s-a pronunţat pentru Europa Unită. Poţi arunca, pur şi simplu, toate acestea peste bord, ca pe un lest?

În spiritul ei, Uniunea Europeană este tulburată de o serie de tendinţe divergente, de porniri contradictorii, care au cauze cu mult mai profunde decît simpla diferenţă politică ori ideologică între familiile politice care ajung să conducă ţările membre ori Comisia.

Am auzit, de curînd, într-un interviu, o formă care părea un simplu lapsus linguae, o greşeală de pronunţare produsă din neatenţie: interlocuitor. Forma aparent accidentală are totuşi în Internet sute de atestări, ceea ce arată că ciudăţenia lingvistică are oarecare răspîndire în uzul neîngrijit al limbii actuale.

De fiecare dată cînd apare un nou caz răsunător de plagiat se repune pe tapet aceeaşi întrebare insistentă şi îndreptăţită: ce se întîmplă cu cel/cei care, dintr-un motiv sau altul, au lăsat frauda nesancţionată?

În momentul de faţă, Gabriel Oprea este cel mai influent politician român. În 2012, într-un interviu cu Robert Turcescu – unul dintre cei pe care Oprea i-a procopsit şi cu grade militare – spunea: „Eu sînt militar de carieră şi am alt stil de organizare şi altă predictibilitate.

Văd zilele trecute o ştire. Plasată undeva în josul paginii întîi, cu font ceva mai mic: Rusia trimite Damascului avioane, tancuri, logistică de susţinere. Nu e vorba despre un simplu export de echipament.

Îmi aduc aminte de o vizită cu Oprescu şi Mircea Sandu prin stadionul în construcţie. Ziceai că fac o a doua piramidă a lui Keops. Şi chiar făceau, în termeni de costuri şi de suflete îngropate la rădăcină.

Acum, că Uniunea Europeană a făcut primii paşi comuni în criza refugiaţilor, iar România trebuie să se supună, deşi s-a situat de partea opoziţiei, e timpul de a vedea consecinţele pe termen mai lung. Şi nu pe cele ale crizei – acestea se vor face simţite oricum, că vrem sau nu.

Sensurile unui cuvînt sînt, în mod evident, legate între ele, presupunînd anumite evoluţii în timp: prin metaforă, extindere sau restrîngere semantică, uneori prin imitarea unor modele străine sau chiar prin o confuzie fixată ca atare în uz.

O colegă, bună prietenă, mi-a povestit că a dat într-o zi peste un referat copiat cuvînt cu cuvînt chiar dintr-o carte pe care o scrisese şi o publicase ea însăşi. Îşi făcea griji că studenţii or fi ajuns s-o considere ramolită, incapabilă să-şi recunoască propriul text la lectură. S-a dovedit însă că lucrurile stăteau cu totul altfel.

Am fost un cretin de mult prea multe ori ca să nu îmi dau seama – e drept, cu greu – că aplic standarde duble. Că ar trebui să fiu la fel de deschis la ideea că cei din jurul meu ar putea să înveţe şi să încerce să fie mai buni, pe cît sînt de drăguţ şi iertător cu propriile idioţenii sau cu cele ale amicilor mei.

Trăiesc într-o ţară fără mare tradiţie în a primi oameni la ananghie, veniţi din alte ţări, alte culturi. Comuniştii din Chile şi Grecia de acum juma’ de secol nu se pun. Erau cu ordin de la partid. Acum e provocarea cea mare. De aceea, ţara în care trăiesc s-a umplut brusc de pricepuţi în lumea arabă.

Oamenii se ocupă temeinic să-şi sape gropile de îndată ce scot capul din pămînt. La noi s-a inventat decesul înainte de naştere, căderea înainte de înălţare. Rînd pe rînd, Vaslui, Timişoara, Pandurii, ASA sau Astra au căpătat numele de banc Avîntul Prăbuşirea.

De la criza politică din 2012 încoace nu te-ai mai văzut atît de izolată între partenerii tăi europeni. Şi nici măcar nu se mai poate invoca acum drept pretext intensitatea bătăliei politice interne! În spinoasa criză europeană a refugiaţilor, România s-a trezit pe aceeaşi poziţie inflexibilă cu Slovacia lui Robert Fico.

N-ar trebui să ne mire: cei pe care nu i-a votat mai nimeni îi reprezintă fix pe cei care i-au votat. Nu ştiu dacă vă amintiţi ziua alegerilor europarlamentare de la noi. Cum care alegeri europarlamentare? Oricare dintre cele trei pe care le-am organizat de cînd sîntem în UE: în 2007, în 2009 şi în 2014. Nu vi le mai amintiţi, nu?