PE CE LUME TRĂIM

Una dintre cele mai interesante cărţi în care un străin îşi prezintă impresiile şi observaţiile asupra realităţilor româneşti este volumul publicat la Veneţia, în 1718, de secretarul italian al lui Brâncoveanu, Anton Maria Del Chiaro: Istoria delle moderne rivoluzioni della Valachia.

Călătorii cu mijloacele de transport în comun dotaţi cu handy au descoperit, treptat, virtuţile şi binefacerile anonimatului. Te urci, cobori. Nimeni între alţi nimeni. Viaţa ta se petrece, între timp, în altă parte, unde ai ceva de îndreptat, de remediat. Pedagogii volante, volatile.

Venirea la putere a naziştilor şi dezvoltarea mecanismelor de spălare a creierelor şi a maşinăriilor de ucidere în masă ale regimurilor social-naţionaliste din Europa a fost unul dintre subiectele care m-au obsedat pentru cîţiva ani buni şi pe care am încercat să îl studiez cît mai aprofundat.

Nu sînt vreun masochist. Îmi place, ca oricărui alt pămîntean, să plătesc taxe şi impozite cît mai mici. De s-ar putea, n-aş plăti deloc. Altfel spus, sînt un om ca oricare altul. Nu dau pe dinafară de înalt simţ civic, deşi sînt pe deplin încredinţat că „România trăieşte cu taxele tale“.

Secretul lui Froome e, cred, secretul echipei sale, Sky. O să mă întrebaţi atunci care e secretul echipei Sky. În cazul ăsta e simplu: nu ştiu. Dar îmi pot imagina. Cu toţii ne putem imagina. Sky este o imensă televiziune al cărei scop este, firesc, să atragă cît mai multe priviri.

Problema cu noul Cod Fiscal e una veche pentru România: ca de atîtea ori, dezbaterea o ia razna şi argumentele de tip electoral le bat de departe pe cele de bun-simţ. Mai întîi de toate, întrebarea este: unde e mai bine să fie lăsaţi mai mulţi bani, în buzunarele statului sau în cele ale oamenilor şi ale companiilor?

Totul a pornit, de fapt, de la o neînţelegere a crizei. Ştiu, experţi de toate extracţiile au umplut lumea cu articole, eseuri, cărţi ori panseuri despre criză – toţi au explicat-o şi au analizat-o în fel şi chip. Dar puţini au spus despre criză ceea ce este esenţial, şi anume că este o răzbunare a realităţii împotriva iluziilor.

Prin uz îndelungat, unele cuvinte depreciative îşi pot atenua sensul iniţial, devenind forme de adresare glumeaţă ori chiar neutră. În cazul expresiilor, procesul e mai complicat: chiar dacă sensul peiorativ şi agresivitatea li se toceşte prin folosire repetată, transparenţa lor permite oricînd refacerea valorii iniţiale.

„Hai, bă, să îl văd eu pe Alain Delon sau pe şmecherul ăla de Piersic cu nasul meu, la 1,62 şi ţigan, să vedem cum se descurcă. Dă-i în mă-sa, că dacă aveam şi eu mecla lor eram prim-secretar la judeţ şi nu un amărît de maistru.“ Gogu a fost bogătaşul familiei. Curăţa cazane de termoficare şi făcea o avere.

Tomas e iritat. Nu înţelege cum vine aia că el, slovacul, trebuie să contribuie la iertarea datoriilor Greciei. „Păi, maică-mea are 400 de euro pensie. De ce să îi ajut pe greci să-şi ţină pensiile la 1500?“ Stă în faţa pub-ului de lîngă Marble Arch unde lucrează, trage din ţigară şi le răspunde lui Yorgos şi Dimitrios pe smartphone.

E fotbalist la maximum. O anumită cultură a acestui sport, în care banii vin şi pleacă repede, e aceea care te îndeamnă să nu scapi cumva momentul de a te simţi bine. Tamaş n-a rămas niciodată dator acestui precept.

Chestiunea „marii moschei“ din Bucureşti este mai mult de natură politică decît religioasă. Mai întîi de toate, Turcia este de mulţi ani o prezenţă solidă în România, de la investitori de toate mărimile la turism şi relaţii interumane, de la gastronomie şi fotbal la Orhan Pamuk şi telenovele.

Uneori, nu bagi de seamă cîte un beteşug al gîndirii decît atunci cînd te scoate din minţi. Aşa am băgat eu de seamă ce sminteală generală ne-a cuprins pe toţi, şi nu de ieri, de azi, cu nevoia, dar ce zic eu nevoia, necesitatea, obligativitatea de a fi obiectivi.

E interesant contrastul dintre două tendinţe ale comportamentului uman, atent încurajate de mass-media: dorinţa disperată de a şti ce se va întîmpla în viitorul din lumea reală, pe de o parte – şi, pe de altă parte, refuzul îndîrjit de a afla mai multe despre evoluţia şi finalul acţiunii din lumile ficţionale propuse.

Cred că fiecare dintre noi a avut cîndva curiozitatea să se uite printr-un ochean, printr-o lunetă. Impresia şocantă este că ceea ce vezi prin lentilele măritoare nu diferă prin dimensiune faţă de ce se zăreşte cu ochiul liber, ci prin distanţă.

În general, discursurile politice în România sînt, din păcate, reprezentative pentru tipul de politician sociopat, populist, corupt şi şmecheraş care domină elitele din partidele româneşti în acest moment. Mai jos, o analiză a celui mai important discurs al premierului României, discursul de lansare a candidaturii sale la preşedinţie.

E greu să ai speranţe de la oameni care trăiesc de pe azi pe mîine. Cînd vom vedea o strategie care să nu se schimbe de pe vară pe toamnă vom putea avea speranţe. În rest avem disperări. Aceea de a vedea că în prima etapă o singură echipă a înscris prin principalii actori care trebuie să facă asta, adică atacanţii de careu.

Simplificînd de dragul comparaţiei, care este şansa de a „scăpa“ a unui tînăr din Rahova care nu vrea să fure sau să traficheze una-alta, pe lîngă lege, la mica ciupeală? Muzica sau sportul. Acum un secol şi ceva, străbunii îi erau robi. Poveste cu istorie lungă, nu-i de ieri, de azi.

De multe ori expresiile vechi şi populare rămîn inexplicabile: sensul lor actual – instabil, alunecos, reinterpretat subiectiv de locutori – nu pare să aibă o legătură raţională cu înţelesul cuvintelor care le compun.

Cine crede că filologilor nu le plac cifrele se înşală. E o generalizare pripită. Eu, unul, mă înţeleg bine cu cifrele, mai ales cînd, vorba lui Caragiale, e „un caz de traducere“: cînd pot fi traduse, povestite, explicate.

Biserica este, desigur, cea mai ciumegă din oraş. Are statui urîte cu spume, dar poleite cu aur sau cu vopsea galbenă, ca să pară de aur. Afară, maşini de maşini: enorme şi super-luxoase, toate au cruci şi icoane agăţate de oglinzi.

Nu-i uşor să explici cu spor ce e aia POR. Aşadar, după ce văzurăm săptămîna trecută ce e cu primele axe, e cazul să trecem repede prin celelalte, apoi să punem lucrurile în context general european, să îi desluşim filozofia adîncă, pentru ca în final să vedem care ar fi beneficiarul ideal.

Astăzi sîntem toţi specialişti în problema Simonei, aşa cum ea s-a specializat în a ignora criticile noastre. Dar trebuie să răspund ceva… Problema Simonei e că nu există mai multe Simone. Şi Simoni. Dacă ar exista ne-ar fi mai uşor şi nouă, şi ei.

Sîmbătă, 4 iulie, la cafea, citesc în Gazeta Sporturilor un interviu pe care Simona Halep l-a acordat Roxanei Fleşeriu. Nu ştiu ce reacţii vor provoca răspunsurile Simonei Halep pînă cînd micile mele note vor ajunge sub ochii dumneavoastră, dar pariez că vor predomina cele din gama indignării.

Imprecaţiile nu sînt doar forme de agresiune faţă de ceilalţi; ele pot ajuta la descărcarea unei tensiuni sau pot sublinia intensitatea unei emoţii. Evident, aceste roluri nu sînt îndeplinite de obicei de înjurăturile adresate unei alte persoane, ci de cele „impersonale“, eventual şi eliptice (fir-ar să fie…!) sau de cele auto-adresate.

Sîmbătă, Crăcănici, Nino şi încă trei puşti au „împrumutat“ adidaşii pentru sală. Am cumpărat anul trecut vreo 60 de perechi pentru stricta lor folosire în sală. Nu de alta, dar marea lor majoritate nu au. Nu este prima dată cînd se întîmplă asta. Cam o dată la două luni mai dispare cîte ceva – adidaşi, tricouri, mingi.

POR e Regio. Programul ăla european descris de campania în care Victor Rebengiuc juca rolul principal. Programul devenit faimos prin mii de proiecte mari sau mici de succes, dar şi prin celebra Gală Bute sau proiectul cu apă din judeţul Prahova. Este finanţat generos şi are obiective aparent ambiţioase.

Toate armele sînt încărcate, mai ales cele ale Pistolarului Contador. Ideea e să nu-şi tragă vreun glonte în picior, aşa cum a mai făcut… Froome a revenit şi el la viaţă în anticamera Turului din Dauphiné, cursă în care Nibali, tricoul galben de anul trecut, a strălucit pe ploaie. O încăierare pe cinste.

Prin anii ’80 ai secolului trecut, ba poate chiar şi un pic mai devreme, nimeni sau aproape nimeni nu mai credea în comunism. Sau, cel puţin, în varianta lui ceauşistă. Pînă şi cei din structurile partidului recunoşteau (dacă aveau cît de cît încredere că interlocutorul nu-i va turna la Securitate) că situaţia e albastră.

S-a scris enorm, şi totuşi insuficient, despre propaganda comunistă, despre conţinutul, forţa, efectele ei. Zic „totuşi insuficient“ pentru că o vedem, sub ochii noştri, vie şi bine mersi în repertoriul unora care, altfel, se laudă că nu au nici o legătură cu comunismul pentru că sînt tineri şi erau prea fragezi cînd a căzut tirania.

Puterea limbii de a institui realităţi imaginare şi încercarea de a descoperi sau de a inventa o mitologie populară fac ca Moş Ene să pară un veritabil personaj, destul de misterios. Numele există totuşi doar în expresii, ca metonimie a somnului, ceea ce era probabil prea puţin pentru nevoia de poveşti a oamenilor.

Pe drum, şoferul ne-a întrebat dacă n-am vrea să vină tot el pe seară să ne ia înapoi. Şi, cum şi de data asta pretenţiile erau modeste, am bătut palma.

Sînt iarăşi prin aeroporturi. De data asta în Istanbul. Nu, nu am avut nevoie de operaţii la genunchi sau oriunde altundeva, deşi o lobotomie cred că mi-ar prinde bine. Sînt năuc după o serie de întîlniri făcute toate parcă în ciuda lui Orwell şi a eseului lui despre „Politică şi limba engleză“.

De cînd am auzit de întrecerile astea, am fost curios: de ce să le ducă atît de departe, tocmai la Baku, în Azerbaidjan? Nu o fi vrut nici o ţară mai aproape de Atlantic să le organizeze? Din pricina costurilor? Nu s-ar scoate cheltuielile?

Vă este cunoscută, desigur, declaraţia ministrului austriac de Externe, Sebastian Kurz, privind sumele plătite de guvernul de la Viena copiilor ai căror părinţi, cetăţeni UE, lucrează în această ţară. Să rezumăm: într-un interviu pentru postul public de televiziune ORF, Kurz a afirmat că Austria ar trebui să plătească alocaţii în funcţie de nivelul de trai din ţara de origine.

Remarc, încă de la început, că ceea ce era acum un sfert de veac o temă controversată, cu aprige opinii pro şi contra spuse peste tot face, astăzi, unanimitate: în 2015, toată lumea ţine cu Piaţa!

Înlocuirea termenului editură (cu o respectabilă tradiţie în istoria publicaţiilor româneşti) prin casă de editură – formulă care calchiază parţial sintagma din franceză Maison d’édition sau pe cea din engleză, Publishing House – mi se pare, în schimb, supărătoare.

La ceremonia de absolvire a celei de-a XIX-a promoţii Erisma, colegul meu Mugur le-a vorbit cursanţilor despre trenuri deraiate. A povestit cum, mergînd mai demult cu o cursă locală în Ardeal, o roată a trenului n-a mai vrut să-şi facă treaba şi a sărit de pe şină.

Ca puşti, mi-am dorit să devin: liftier la spital, apoi brancardier şi apoi pensionar. Modelele pe care le aveam în jur erau destul de limitate: tata împreună cu aproape toţi bărbaţii din bloc erau CFR-işti pe ştatul de plată, dar în realitate aveau o singură pasiune: alcoolul.

Răsfoiam mai deunăzi un număr din Politico, tînăra publicaţie bruxelleză, urmaşul mult mai vioi şi interesant al defunctului şi soporificului European Voice. Se deschide o ferestruică anunţîndu-mi un breaking news. Cică Parlamentul European a amînat un vot important privind ISDS-ul, parte a TTIP-ului.

Ce ar fi de spus după primul tur al alegerilor locale din Republica Moldova? Reculul partidelor coaliţiei pro-europene s-a produs, după cum era de aşteptat, în urma scandalurilor de corupţie care s-au ţinut lanţ, culminînd cu dispariţia unui miliard de dolari din trei bănci comerciale, la sfîrşitul anului trecut.

Discursul politic, se ştie, operează fără ezitări cu noţiuni vagi, cu formule emblematice care au mai curînd rolul de a trezi asocieri şi chiar emoţii pozitive sau negative, decît pe acela de a invita la interpretări critice şi la raţionamente riguroase.

Mă încadrez, pesemne, la categoria „profesor de modă din ce în ce mai veche“. Nu chiar „veche“. Dar dinamică, evolutivă – sau, după caz, involutivă. Consider, de pildă, că cea mai concludentă formă de evaluare rămîne examinarea orală.

Pe la 450 î.e.n., Herodot scria cu admiraţie despre perşi, care, după ce luau o decizie importantă în urma unui proces bine pus la punct de consultare şi deliberare, o verificau rediscutînd-o la un pahar cu vin. Băut cu moderaţie, vinul era menit să dezlege limbile celor timizi şi să permită examinarea cît mai critică a deciziilor.

Acum aproape un an, Dacian Cioloş venea la Bucureşti pentru un dialog „cetăţenesc“. Adică o întîlnire la scară uşor festivistă cu poporul: oengişti, ziarişti, lume. Am revăzut cu acel prilej un Dacian Cioloş relaxat, amabil, cu umor, pus pe destăinuiri cvasi-personale.

Ce se întîmplă în timp ce România se afundă într-o nouă bătălie politică fără orizont, dar cu consecinţe grave asupra propriei credibilităţi europene? Iată o ştire care ar trebui să ne dea de gîndit: săptămîna trecută, ministrul francez al Economiei, Emmanuel Macron, şi vicecancelarul german Sigmar Gabriel s-au pronunţat pentru o mai puternică armonizare a zonei euro.

Cunoaşteţi, desigur, expresia. Toată lumea o ştie. Lista celor plasaţi de nu se ştie cine sub această denominaţie este, şi ea, destul de cunoscută. Unul dintre primii aşezaţi mereu pe ea, H.-R. Patapievici, spunea într-o emisiune TV recentă că respinge categoric această etichetă, pentru că ea nu este o categorie, ci un stigmat.

Fusei în Viena. Am prestat, relativ civilizat, în timpul zilei, la Agenţia pentru Drepturile Fundamentale. Mi-am luat îndeajuns de multă intersecţionalitate, mainstreaming, framework, flexicuritate, holistic, scalabil, proactiv, leverage, streamline, încît să mă apuce dorul de nişte neaoşe meandre ale concretului.