PE CE LUME TRĂIM

Dacă auziţi pe la un picnic, un botez sau o bere în Centru’ Vechi păsăreasca denumire din titlu, să ştiţi că unu: rostitorul fie voieşte a epata audienţa cu o temă de conversaţie sofisticată, fie este un maniac al comerţului internaţional, dar doi: tema în sine este importantă rău de tot.

În mod sigur, un nume va figura la loc de cinste în clasamentele „oamenilor care au schimbat lumea“ în 2015: Elon Musk, deţinătorul avangardistei companii californiene Tesla – printre altele, fondator al sistemului de plăţi online PayPal şi promotor al maşinilor electrice purtînd numele firmei sale.

Săptămîna trecută, vorbind despre barbarii care au devastat centrul Milanului pe 1 mai, cu ocazia deschiderii Expoziţiei Mondiale, finalul impus de necruţătoarea limită a spaţiului tipografic m-a lăsat cu un gînd neexprimat.

Sînt propuse, în glumă, invenţii lexicale: „Eu mă gîndeam la «a încomuna», adică a pune în comun. Fişier încomunat, poze încomunate, încomunează şi tu fişierul ăla“.

Vreau să vorbesc în rîndurile ce urmează despre o amărăciune căreia ezit să-i dau glas în public, din motive lesne de ghicit. Predau într-o universitate de top dintr-o ţară care figurează de regulă pe poziţii fruntaşe doar în topuri negative.

În centrul oraşului, inclusiv pe via Santa Margherita şi în Piazza della Scala, de pe la prînz, au început bătălii urbane în toată regula între carabinieri şi grupuri consistente de tineri mascaţi care manifestau violent împotriva Expoziţiei.

Deşi nu s-a ajuns la un acord privind împărţirea între statele membre a poverii migranţilor ce asaltează coastele mediteraneene, Uniunea Europeană a reuşit în ultimul timp doi paşi destul de importanţi în plan strategic.

O negociere lungă şi tensionată ne aşteaptă după victoria clară a conservatorilor în alegerile din Marea Britanie. Europa aşteaptă acum ca Londra să-şi formuleze clar poziţia de negociere privind viitoarea sa relaţie cu Uniunea, în perspectiva referendumului de peste doi ani.

Aşadar, dl Breban a fost prezentat lumii ca spirit rector al noii conduceri a bietului ICR. Învelit într-un aer de guru guşat şi vetust, tolănit în egolatrie statuară, suficient şi omniscient, dl Nicolae Breban a rostit enormităţi, mînat de o mare supărare care nu-i greu de ghicit.

Johann ridică un pic din cătare. Îşi caută tacticos o ţintă. Are de unde alege. Oarece trădători de-ai lui De Gaulle, vreun polac venit proaspăt din Irak sau un tembel de englezoi. O să încerce să i-o înfigă direct în cap. Pe la început, căzuse într-un soi de depresie.

Dinamo are un trecut cu performanţe, controversat (ca al oricărei echipe cu proptele comuniste) şi mereu activat în discuţiile relative la prezent. Această filiaţie a rezultatelor obligă – ca şi perena gîlceavă cu Steaua.

Parcă niciodată Ziua Europei nu s-a aflat într-o asemenea măsură în opoziţie cu Ziua Victoriei. Dar aceasta e realitatea: ziua de 9 Mai desparte azi continentul mai mult ca oricînd, iar semnificaţiile ei, altădată paralele, sînt puse azi una împotriva celeilalte, la un nivel de tensiune nemaiîntîlnit de la sfîrşitul Războiului Rece.

A rezultat zvonul că filozoful Cioran despre care tînărul Savater scrie o teză nu există, de fapt, ci este o plăsmuire a sa. Amuzat de situaţie, Savater i-a scris lui Cioran o scrisoare în care i-a povestit tărăşenia şi i-a spus: „Pe aici, unii cred că nu existaţi“. Cioran a răspuns imediat: „Te rog, nu dezminţi zvonul acesta“.

Înainte să plec spre Athos, am fost sfătuit să citesc la greu. Wikipedia, site-ul dedicat, cărţi monografice. Să mă informez, carevasăzică. Să ştiu ce mă aşteaptă. N-am vrut. Pe de o parte, dintr-un soi de lene. Altminteri, simţeam nevoia de a mă duce acolo, fără să ştiu mare lucru. Să simt, mai degrabă.

Jocul de cuvinte e haios, dar nu se ţine în substanţă. ASA şi-a cîştigat deja campionatul iar Steaua l-a pierdut, indiferent de cine va termina prima. O clasare a Stelei pe locul întîi nu va fi un titlu de glorie şi nici nu va rezolva problemele cronice ale acestei echipe părăsite de emblemă şi galerii.

Cum arată Bulgaria de dincolo de mare, de Ruse şi de Veliko Tîrnovo? Ce se află dincolo de principalele repere ale românului sudist pentru vecina dunăreană? Ţara cu care ne comparăm adesea – fără a şti vreodată cine e cu adevărat mai „sus“ – oferă surprize şi în afara căilor pe care obişnuim să le batem.

Vă ziceam săptămîna trecută: este musai să aveţi un ghid dintre călugării locali. Nu este mare problemă, români sînt destui în aşezămintele de pe Munte. Aveţi nevoie mare de el. Oricîte informaţii aţi afla din cărţile dedicate Athos-ului, un trăitor vă va dezvălui multe alte detalii suplimentare.

Halep e o self made woman care a înaintat în viaţă şi în carieră pe drumul pe care şi l-a construit singură sau împreună cu familia. Sînt mulţi asemenea oameni în România. Vîslesc necunoscuţi şi nesprijiniţi, dar ei sînt cei dintre care ies, o dată la o sumă de ani, cîştigătorii de lungă durată.

Virginia Zeani s-a stabilit în Italia în 1946, a început cariera în 1948 şi, în anii 1960, era o celebritate lirică internaţională. Cam în acea perioadă, Zeani şi soţul ei, marele bas Nicola Rossi-Lemeni, un artist total, i-au cunoscut şi s-au împrietenit cu soţii Federico Fellini şi Giulietta Masina.

Împachetarea comercială a Dilemei vechi cu filme de Federico Fellini îmi pare foarte potrivită. Nu ştiu bine cui i-a dat prin cap şi de ce, dar refuz să-mi imaginez altfel decît că ideea a venit ca o inspiraţie. Duhul Dilemei, altfel complex şi schimbător, are ceva fellinian.

Pisicile de pe Munte sînt mai costelive decît surorile lor de pe Insule. Mănîncă de rup covrigei şi pîine uscată. E prima oară cînd am văzut pisici înfulecînd grisine. Le-am văzut în Dafni, care este principalul port de pe Munte. Acolo ajungi cu unul dintre ferryboat-urile care te iau din Ourianopolis.

Dacă vorbim despre înfrîngerea cu 1-3 de la Porto, atunci e despre altceva. Tiki-taka o fi obosit, dar nu la fel de tare ca Xavi Alonso sau Dante, în faţa unor adversari prea puţini dispuşi să le arate un respect de genul celui datorat, să zicem, unui Beligan atunci cînd textul din ureche îi tace.

Mai întîi de toate, Uniunea Europeană este pusă pentru prima dată în faţa unei crize strategice, pentru care nu a fost pregătită. Extinderea – fie că a fost vorba despre extinderea influenţei sau despre extindere pur şi simplu – a fost pînă acum privită cu simpatie de către vecini. Ba chiar cu entuziasm.

Să presupunem că aţi auzi la televizor cum că s-au găsit pe undeva, pe sub Marea Neagră, cîteva catralioane de metri cubi de gaz metan de foarte bună calitate. Prima reacţie ar fi să vă bucuraţi. În fond, asta ar însemna o ţară ceva mai bogată în resurse.

E doar un băiat cu o copilărie complicată. Un tip care a reuşit de unul singur şi care de atunci plăteşte poliţe umanităţii întregi care pare că nu-l venerează îndeajuns. Pînă la un punct a fost simpatic, cu toate vorbele de genul „Sînt Nordul şi Sudul, sînt Estul şi Vestul, sînt Zlatan Ibrahimovici“. OK, funny.

Consecvent proiectului său politic anunţat la finele mandatului, fostul preşedinte Traian Băsescu a descins la Chişinău, unde a pus în mod clar problema Unirii. Este aceasta o abordare vizînd strîngerea rîndurilor în jurul unui proiect personal sau chiar o declaraţie de vizionar?

Povestea Serena Williams – Simona Halep depăşeşte, deja, tenisul şi devine o interesantă poveste de rivalitate şi admiraţie între două forţe de mare competitivitate. Una în plină ascensiune, alta ajunsă deja pe culme. Una preocupată să urce, alta îngrijorată să nu coboare.

De cum a venit de la Consiliul European dedicat construcţiei şi consolidării unei pieţe energetice comune în UE, preşedintele Iohannis a făcut o declaraţie senzaţională: „România susţine dreptul statelor membre de a-şi stabili în mod suveran propriul mix energetic“.

Cred că „avem voie“ să comentăm cînd oricine zice orice despre oricine. Măcar atît. Altfel, ne întoarcem în case reci şi neluminate şi ne tragem plapuma peste cap. Năstase zice că el ar fi jucat pentru România decît să aleagă un turneu în care să se reprezinte mai degrabă pe sine.

Dosarul numărului 579 al Dilemei vechi, intitulat „Religie şi politică“, mi se pare foarte bun în sens jurnalistic pentru că provoacă reacţii. Nu doar că nu te lasă indiferent, dar te face să pui mîna pe tastatură şi să scrii redacţiei.

Euro-entuziaştii sînt convinşi că, mai devreme sau mai tîrziu, UE va deveni un soi de SUE (Statele Unite ale Europei), un fel de super-stat federal, cu impozite proprii, emitent de paşaport şi cetăţenie. Deja are monedă comună în mare parte a teritoriului. Logic ar fi să deţină şi o armată, nu? Ei bine, nu!

Nu-i nici o ispravă să baţi o echipă a unei ţări cu populaţie de patru ori mai mică decît Ploieştiul. Faptul că Feroe nu mai e ce a fost e nimic pe lîngă aceeaşi sentinţă aplicată nouă. Meciul s-a dovedit a fi capcana perfectă.

Atunci cînd un fost preşedinte critică la scenă deschisă primele acţiuni de politică externă ale „urmaşului“ său, chestiunea este serioasă. Aşadar: ar fi trebuit preşedintele Klaus Iohannis, la ultimul summit european, să insiste pe includerea Republicii Moldova în cadrul Uniunii Energetice?

Preşedintele SUA Barack Obama a găzduit luna trecută un summit de trei zile despre „Combaterea extremismului violent“. Această temă a produs deja un nou acronim, CEV, utilizat, într-o fişă informativă publicată de administraţia Obama pe 18 februarie, de nu mai puţin de 12 ori.

După ce am fost uimit, după ce m-am amuzat, am simţit nevoia să contabilizez. După vreo jumătate de oră, mi-a fost clar. Ministrul folosea cuvîntul „Sistem“ (cu majusculă) la fiecare minut, cel puţin o dată. Apoi, am constatat că, atunci cînd vorbea despre o bază de date, o reţea de computere sau softul aferent, vorbea de bine.

Fotbaliştii sînt ceea ce sînt, un amestec de talent în diferite proporţii şi o apetenţă pentru a sări cîte patru treptele muntelui cu bani. Aceşti oameni ştiu că omenirea e capabilă să le ierte multe, orice ar face. Cei mai mulţi dintre fotbalişti sînt fiinţe amorale.

Acesta nu e un text anti-Băsescu. Omul e la pămînt şi merită respectul nostru pentru multele lucruri bune pe care le-a făcut în politica internă. Însă trebuie să discutăm deschis despre aceste lucruri, pentru că doar aşa putem schimba ceva de fond.

Am semnat pentru ca fiul meu, din clasa zero, să meargă la ora de religie. De ce? Mărturisesc: din teamă. Mă tem ca nu cumva, în atmosfera deja creată, copilul să fie ostracizat sau marginalizat, din motive pe care eu le pot înţelege. El, însă, nu.

După căderea comunismului, foarte rapid, lumea românească a învăţat cum stă treaba cu sondajele de opinie. Ca să rezum vulgata în materia asta, sondajele sînt acele măsurători ale opiniei publice care îţi spun cine cîştigă alegerile dacă alegerile ar avea loc duminica viitoare.

În viaţă e nevoie de ordine contabilă. Măcar atît am înţeles şi eu, cu mintea mea de inginer. Necazul apare atunci cînd, la decont, doamna de la „deplasări“ se uită prin hîrtii şi zice: „Astea nu-s bune. N-au ştampila rotundă“. Ţi se urcă la cap. Stai să îi explici că ştampilă pe factura de la hotel poţi obţine în Bulgaria. Ba chiar şi la Praga sau Budapesta.

E clar că sînt lucruri care zboară cu viteză pe deasupra capului nostru, le admirăm ca într-o demonstraţie aviatică cu ochii în sus şi gura deschisă pînă cînd ne înţepeneşte gîtul. Cîteodată, cîte ceva se mai prăbuşeşte, născînd o ciupercă de foc şi groază, dar ăsta e clou-ul petrecerii.

Ar face mai bine preşedintele Iohannis să iasă la baionetă împotriva Guvernului Victor Ponta? Un lucru e cert: multe critici pe această temă s-au îndreptat în ultima vreme către Palatul Cotroceni. S-a exprimat în acest sens ex-preşedintele Traian Băsescu şi mai mulţi comentatori de politică internă i-au ţinut isonul.

Succesul cărţii dlui Lucian Boia e imens. Mai toţi cei pe care îi cunosc au citit cartea şi jubilează în tristeţe: părerea lor proastă despre fibra etică a intelectualului român se confirmă acum, iată, cu dovezi istorice sistematice. Eu însumi simt această plăcere ciudată, a confirmării în pesimism.

Un american la Paris s-a văzut de două ori în secolul XX: la fiecare Război Mondial, atunci cînd nemţii erau cît pe ce să învingă Franţa. Nesfîrşite pot fi discuţiile. Era sau nu nevoie? Puteau interveni mai devreme sau nu? Ce au avut de cîştigat? De ce să mai stea în Europa după ce s-a terminat Războiul Rece?

Păi, nu aşa am învăţat la istoria bine frămîntată precum chifteluţele care se serveau la masa de prînz a şcolilor cu program prelungit? Că doar Roberto Carlos de Anjou a mărşăluit cu armurile lui sclipitoare prin Oltenia, nu prin Iutlanda. CS U a ales un teren ţepos şi un joc baricadat pentru a întîlni căpcăunul momentului, despre care unii zic totuşi că n-a mai rămas decît pielea de el.

Criza în care plonjează Republica Moldova este una mai mult decît financiară. Dar să vorbim mai întîi despre bani. În ultimele luni, paritatea leu – euro aproape că s-a dublat, iar panica a început să-şi facă loc pe piaţă – în piaţa valutară, dar şi în piaţa propriu-zisă, unde oamenii au început să-şi facă provizii.

Practica statelor democratice ne arată că prima idee bună pentru a putea controla serviciile secrete este aceea a divizării lor. De regulă, există două astfel de servicii, unul cu competenţe externe, altul cu competenţe interne. A avea un unic serviciu secret cu competenţe universale nu e o idee bună, din motive evidente.