Ghidul pelerinului debutant – pe Athos, nu oriunde!
Pisicile de pe Munte sînt mai costelive decît surorile lor de pe Insule. Mănîncă de rup covrigei şi pîine uscată. E prima oară cînd am văzut pisici înfulecînd grisine. Le-am văzut în Dafni, care este principalul port de pe Munte. Acolo ajungi cu unul dintre
-urile care te iau din Ourianopolis. Pînă acolo, din Bucureşti, pe lîngă Sofia, faci cam 12 ore cu maşina (respectînd în linii mari limitele de viteză).
Acolo, în Dafni, ai primul contact cu logistica de pe Munte. Adică faci cunoştinţă cu microbuzele şi cu drumurile desfundate. Cu Administraţia faci cunoştinţă încă de pe „continent“, cînd îţi iei în primire
, adică un soi de diplomă cu numele, prenumele şi tot soiul de date personale. Este ca un fel de viză care îţi permite accesul pe Munte. Costă 25 de euro şi este contestată de Parlamentul European deoarece înseamnă verificarea identităţii în interiorul Spaţiului Schengen şi „discriminarea“ femeilor, care, ştim bine, nu au acces pe Sfîntul Munte. Ale cărui drumuri sînt cam… varză, dacă mi-e permisă o asemenea exprimare. Din loc în loc se văd tronsoane de ciment. Între ele, nivelul este al unui drum forestier de pe la noi. Anul ăsta a plouat ca niciodată în ultimii 60 de ani, drept care noroaiele erau pînă la pragul microbuzelor Mercedes de 18 locuri. Sînt unsprezece cu toatele şi nouă dintre ele sînt conduse de români. Mai sînt şi două autocare mari, de 50 de locuri, şi cam ăsta e tot transportul public de pe Munte. Din Dafni pînă în Kareia (capitala administrativă a Sfîntului Munte, de dimensiunea unui sătuc), faci o jumătate de oră cu microbuzul sau trei ore pe jos. Prima variantă costă minimum patru euro şi jumătate, în funcţie de numărul de pasageri. Prima învăţătură pentru pelerinul începător: grupul ideal este de 10-12 persoane. A doua concluzie de mare folos pentru oricine vrea să ajungă să se închine la icoanele mînăstirilor şi schiturilor de acolo: îţi trebuie musai un „ghid“, adică un călugăr de pe Munte care să te îndrume pe durata vizitei. Cel care s-a ostenit cu noi (bucureşteni, braşoveni şi timişoreni) a fost părintele Serafim, un „veteran“ al Athos-ului, după mai bine de două decenii servite întru voia Domnului, pe Munte. Un om plin de vigoare, de cunoştinţe utile, de informaţie istorică şi teologică. Excelent reprezentant pentru ceea ce înseamnă, în fond, Muntele: un reper pentru ortodoxia conservatoare care se doreşte un nivel de referinţă, un reazem, un punct de reper într-o lume în care axele de sprijin riscă a se pierde undeva, între Facebook, Google şi multe (poate prea multe) televiziuni.
Pe Munte, pelerinii sînt găzduiţi şi hrăniţi de mînăstiri şi schituri, fără cheltuială suplimentară. Adică pe gratis. Condiţiile de cazare sînt diferite, în funcţie de organizarea fiecăruia sau de norocul pelerinului. În unele locuri, regreţi că ai uitat să iei un prosop de acasă (recunosc, mi-am pierdut deprinderea asta, de multă vreme). În altele, zici că ai nimerit într-o pensiune cu nivel decent de margarete. În orice loc ai nimeri, nu se cuvine să faci nazuri. Prezinţi
la Arhondaric (un soi de recepţie), capeţi un pahar de apă rece, o înghiţitură de rahat şi o duşcă de ouzo. Apoi, eşti repartizat într-un dormitor de 4, 10 sau 40 de locuri. Ţi se spune care este programul. În general, utrenia începe pe la trei noaptea. Vecernia e pe la şase-şapte seara, imediat după masa de la Trapeză. Fiind în postul Paştelui, masa era una pe zi, nu mai multe. Nu veniserăm să ne ospătăm cu fineţuri mînăstireşti, aşa că nu a fost vreun disconfort. E drept, în ultima zi a pelerinajului, începuserăm să mîncăm inclusiv muştar pe pîine. Eram cam înfometaţi, iar merindele aduse de acasă (sticks-uri, grisine şi covrigei) se cam terminau. Să nu uit: în Kareia se află două mici restaurante care prepară mîncăruri potrivite locului. Nouă, plăcintele cu praz şi cu spanac ni s-au părut culmea deliciului, în ultima zi, în drum spre casă. Am mîncat totuşi ceva special: sepie cu garnitură dintr-un soi de mărăcine care creşte pe Munte.
(Despre asta şi despre altele, săptămîna viitoare.)
Gabriel Giurgiu este realizator de emisiuni despre Uniunea Europeană, la TVR.
