Un sport la Răsărit
Mîndri că am bătut Insulele Feroe?
E ca şi cum ai fi mîndru că ţi-a reuşit o parcare laterală într-un spaţiu un pic mai mic decît aveai senzaţia că e. Dacă îţi iese, nimeni nu strigă „bravo!“. Dacă nu, provoci ironie sau furie, funcţie de legătura privitorilor cu autovehiculele pe care le avariezi. Nu-i nici o ispravă să baţi o echipă a unei ţări cu populaţie de patru ori mai mică decît Ploieştiul. Faptul că Feroe nu mai e ce a fost e nimic pe lîngă aceeaşi sentinţă aplicată nouă. Meciul s-a dovedit a fi capcana perfectă. Echipa noastră a cîştigat, dar a fost huiduită, a avut destule ocazii, dar n-a marcat decît o dată, iar adversarii au cam lipsit de la poarta noastră, cu excepţia a doua faze care puteau vira o victorie dezamăgitoare într-o ruşine istorică. S-au mai văzut pocinoage de-astea. Aşa că nu sîntem mîndri, dar sîntem în drumul spre următoarea fază de calificare la Euro. Pentru că – să nu ne facem că nu înţelegem –, într-un turneu final care adună aproape jumătate dintre naţionalele continentului, a fi acolo nu mai e o veritabilă performanţă. Rezultatul meritoriu e reportat la prezenţa în faza de după grupe. Din această perspectivă, capul trebuie ţinut bine la adăpost între umeri. Jocul României nu e grozav, puii lui nea Puiu au început bine şi s-au tras la somn cu găinile. La sfîrşit, insularii, văzînd că e ceva de ciugulit, au crezut în egalare, şi adevărul e că un pic ne-a fost şi nouă teamă. Fotbalul e ca un copil răutăcios, îi place să verse laptele la intrarea în casă. Iar mie mi se pare că duminica trecută i-am dat sticla pe mînă.
