Quo vadis Festivalul Enescu?

După cele şase ediţii desfăşurate în ultimii doisprezece ani, voi renunţa la conducerea festivalului şi concursului ce poartă numele marelui George Enescu. 

În paralel cu creşterea calităţii şi renumelui festivalului, au apărut din ce în ce mai multe dificultăţi în privinţa organizării şi finanţării acestuia. Numeroasele schimbări ale decidenţilor din cadrul Ministerului Culturii şi dezinteresul continuu al Guvernului şi al Preşedinţiei României de-a lungul ultimelor şase ediţii m-au plictisit, obosit şi, în cele din urmă, m-au determinat, enervat fiind de greutăţile şi indiferenţa politicienilor aflaţi la putere, să renunţ la conducerea festivalului. Nesiguranţa faptului că bugetul alocat pentru alcătuirea programului va fi suficient, dependenţa de Guvern a agenţiei Artexim, cea care asigură organizarea operativă a festivalului, şi, mai ales, situaţia dezastruoasă a Sălii Palatului mi-au făcut mai uşoară decizia părăsirii festivalului.  

Indolenţa şi aroganţa, împletite cu lipsa de cultură şi obrăznicia conducerii Sălii Palatului, instituţie subordonată Guvernului României, sînt factori permanenţi de greutăţi şi înjosiri. Festivalul Enescu a fost dintotdeauna ca un ghimpe în coaste pentru RA-APPS, încurcîndu-le alte programări ce aduc profituri mai ridicate. 

Numărul insuficient al plasatorilor, personalul impropriu, economia făcută la iluminatul sălii de spectacole, paharele de plastic în care se oferă băutură la bufetul Sălii Palatului au adus, în cadrul acestei ediţii, culmea, o triplare absolut nejustificată a chiriei percepute, în comparaţie cu ultima ediţie. Toate aceste probleme sînt cauzate tocmai de o instituţie subordonată Guvernului – care figurează ca organizator al festivalului. Preşedintele ţării, sub al cărui patronaj se desfăşoară Festivalul Enescu, străluceşte prin absenţă, ca şi ceilalţi membri ai Guvernului, de fiecare dată loja oficială rămînînd pustie în timp ce mulţi dintre cei care vor să cumpere bilete rămîn afară! 

Voi lăsa pe alţii să vorbească despre ceea ce am reuşit să fac de-a lungul acestor ani în cadrul Festivalului Enescu, pentru că intenţia mea este să descriu în aceste rînduri ceea ce, din păcate, nu am reuşit să realizez – de exemplu, deschiderea Festivalului şi spre alte discipline artistice, precum pictura, teatrul sau literatura. Din motive ce ţin de birocraţie şi de închiderea instinctivă faţă de tot ceea ce este nou, am reuşit doar rar şi prost să organizez cîteva vernisaje în marele spaţiu al Sălii Palatului. Cu Teatrul Naţional nu am reuşit să stabilesc colaborări de prezentare a pieselor cîntate prin teatrul dramatic (în afara perioadei în care era prezent Dinu Săraru), iar cu Opera Naţională am reuşit prea puţine colaborări şi, chiar şi acestea, fără a avea o dramaturgie comună. Doar Răzvan Dincă m-a înţeles în perspectiva căutării unei dramaturgii comune, valabilă pentru întreaga Capitală. 

Nereuşite au fost şi concertele din afara Capitalei, toate din cauza dezinteresului manifestat de cei care conduceau acele instituţii artistice şi întărite de indolenţa şi arivismul responsabililor sindicali locali. Televiziunea Naţională a acceptat preluarea concertelor, dar asupra orelor de transmisie nu am avut nici o influenţă, acestea fiind în general redate la ore cu o audienţă scăzută. 

Intenţiile mele de a orienta programul muzical al Festivalului şi către lucrări din secolul al XX-lea şi de a prezenta un concert important din creaţia muzicii contemporane în primă audiţie la Sala Palatului au rămas, de asemenea, doar dorinţe neîmplinite. 

Nu a discutat nimeni cu mine despre festivalul care va avea loc în 2017 şi nu ştiu dacă se va continua în direcţia pornită, de a încerca o deschidere a festivalului către o dramaturgie modernă. Sper doar că următoarele ediţii ale Festivalului Enescu nu se vor limita numai la a aduce orchestre renumite şi muzicieni cunoscuţi, care au cotă sigură din vînzări. Ştiu că Artexim-ul lansează deja invitaţii unor ansambluri celebre şi îi va aduce pe cei care sînt dispuşi să participe. Nu aceasta este calea pe care am încercat să îndrum Festivalul Enescu în toţi aceşti ani şi ar fi păcat să ne întoarcem la a aduce pe scenă doar ceea ce se vinde sigur, căci pînă la urmă nu acesta este scopul artei şi culturii. Neriscînd din convingere artistică, nu se va ajunge niciodată la o adevărată calitate – arta muzicală nefiind o afacere, ci o chemare. 

Cu totul nerezolvată este situaţia sponsorizării festivalului, care are un nivel foarte scăzut şi cu totul nedemn de importanţa naţională şi internaţională a evenimentului. Unul dintre motive este legea fiscală din România, care nu încurajează suficient sponsorizările culturale, aşa cum se întîmplă în toate ţările occidentale. Un alt motiv care împiedică dezvoltarea oportunităţilor de sponsorizare îl reprezintă chiar ineficienţa celor care sînt angajaţi în cadrul festivalului să se ocupe de contractele potenţialilor sponsori. Această activitate ar trebui să fie remunerată cu o cotă parte din sumele oferite ca sponsorizare. Artexim-ul, fosta Agenţie de Impresariat de Stat, numită înainte de 1989 OSTA şi apoi ARIA, susţine că din cauza faptului că este direct subordonat Ministerului Culturii nu poate acţiona în afara legilor de birocraţie statală. 

Deşi trăim într-o societate economică şi politică radical schimbată, la noi se lucrează încă pe o bază economică depăşită şi asta, din păcate, nu doar în domeniul culturii. 

O altă latură pe care, în ciuda eforturilor depuse de mine pînă acum, n-am reuşit să o schimb sînt programele de sală şi programul general al festivalului. Programele de sală nu se tipăresc, pentru că ba este prea scump, ba nu este nevoie, căci există cel general, ba pentru că se editează zilnic ziarul festivalului. 

Argumentele improprii afectează în final calitatea serviciilor oferite spectatorilor. Ziarul Festivalului este inutil şi caraghios, căci în acesta festivalul se laudă singur. Programul general arată ca unul de folclor sau de muzică rock, cu subtitluri de prost gust, fiind în final un produs nedemn şi impropriu faţă de conţinutul festivalului. Măcar am reuşit – nu fără dificultăţi şi opunîndu-mă chiar dorinţei Preşedinţiei – să desfiinţez companiile de domnişoare îmbrăcate în costume aberante, ce ofereau flori spectatorilor. Sper, deşi nu m-ar mira, ca acestea să nu reînvie după plecarea mea… 

Ioan Holender a fost directorul Operei din Viena.