EDITORIALE ȘI OPINII

Pe lîngă binele imens pe care UE l-a adus României, relele care vin „la pachet“ par neglijabile – cu acest Guvern, cu acest Parlament, cu această justiție, cu această economie, cu această presă, să te declari nefericit din cauza Uniunii pare un fel de extravaganță, dacă nu chiar o neghiobie.

Hildebrand Gurlitt se ocupa de așa nu-mită artă degenerată, opere de artă catalogate ca fiind ne-germane și, prin urmare, confiscate de naziști din galeriile publice de artă.

La 7,20 dimineața, lucrează un mare burghiu.  duminică. Probabil că vecinul care locuiește deasupra ta s-a hotărît să călătorească spre centrul Pămîntului. O fi fan Jules Verne.

E nefiresc să ai un condamnat penal, aflat la al treilea dosar, în fruntea Camerei Deputaților. Nu atît pentru răul pe care l-ar putea face – oamenii se mai calmează – ci pentru respectul de sine al unei națiuni care se pregătește să aniverseze 100 de ani de la un eveniment uriaș încercînd să se mintă pe sine că balanța e pozitivă. Nu e.

Nu au disperarea aia, mă înțelegi? Își conduc mașinile lor de baștani. La prînz mănîncă la un restaurant din apropiere. Și în rest nu fac nimic. Doar dau ordine. Cîteodată mai țipă. Însă nici nu au reacții normale.

Are funcții importante, surîde larg – un adevărat campion al danturii – la televizor, știe să facă de toate: muncitor la Mecanică Fină, fotbalist, jurist, consilier prezidențial, ministru, șofer, senator etc. Un om de succes! Atîta doar că, din cînd în cînd, confundă istoria națională… cu alt film.

Ducem o lipsă cronică de viziuni coerente și consecvente. Iar acestea țin mai mult de oameni decît de resurse. Să le luăm pe rînd.

Ziua cînd raţa mea favorită a fost tăiată şi oferită ca supă şi carne pe varză. I-am urît în ziua aia cu spume pe toţi adulţii din jurul meu. Mi-a trecut relativ repede, căci Karol, unchiu-miu neamţ, mi-a făcut o undiţă şi m-a învăţat să pescuiesc la Timiş.

Realiștii susțineau că la mijloc ar fi fost însă o dragoste veche a lui Rico pentru făptura impunătoare a Panseluței, dragoste, din nefericire, neîmpărtășită.

E nevoie de acel nou semn tipografic pentru a marca cele două terminații diferite pentru feminin și masculin plural. În fine, al treilea principiu e să se recurgă la termenul general (și nemarcat de gen) „uman“ în loc de homme și femme.

Lupul venise să o pedepsească, pentru că părintele la care fusese să se spovedească îi spusese să postească, dar ea nu-l ascultase.

A da cu virgulă e o expresie colocvială destul de recentă, pe care probabil că o cunoaşte astăzi orice vorbitor de română, mai ales dacă îşi pierde destul de des timpul citind presa online sau uitîndu-se la televizor.

În plan social, capacitatea de a asculta și nu cea de a afirma este cea mai sigură cale de tranșare a divergențelor de opinii. În sensul ăsta mă refeream la „Părinți (in)capabili să și armonizeze opțiunile în beneficiul copiilor lor“.

destul de trist, mai ales pentru fani, cantonaţi la răfuieli locale, fără posibilitatea de a visa la trofee continentale, cum au putut face părinţii lor. Europa League, din perspectiva asta, e o Consolation League.

Ca o nevastă care, deși bătută de soț, nu divorțează. Oamenii nu vor altceva în schimb, e partidul lor, e opțiunea lor definitivă, e ciorba călduță în care viețuiesc. Cum să-i scoți din ea?

Cazmaua lovea („cu un scrîșnet“) ceva tare și iată capsula timpului îngropată de troieni sau de romani.

„Ne-am săturat! Nu mai vrem să fim o generaţie de sacrificiu“. Am observat că cei de o seamă cu mine spuneau asta. Nu m-am simţit niciodată inclus, nu am simţit niciodată că am destinul cuiva „de sacrificiu“.

Presa britanică l-a numit pe Corneliu Coposu preşedintele moral al României. Doar că moral și România nu păreau compatibile atunci.

Dacă e făcută cu adevărat, meseria de medic e una îngrozitor de grea. Poate fi meseria supremă. Pentru că e un amestec amețitor de lucruri care se bat cap în cap. Priceperea și sufletul. Și e un teren de continuă bătălie. Nu de cafteală. E marea bătălie care nu se poate purta fără cultul adevărat pentru demnitate, în toate dimensiunile ei.

O mare coaliție pro-occidentală (liberală, spuneți-i cum vreți) cu un program minimal e, în opinia mea, singura soluție la deriva lentă, implacabilă, a PSD către autoritarism.

La orizont se întrevăd populismul victorios (pomana electorală, „abuzarea“ psiho-economică a alegătorilor) şi lehamitea (masiva neparticipare la alegeri).

Omul este animalul care spune povești. Iată una dintre cele mai frumoase – și mai profunde! – definiții pe care o știu.

Am cîştigat într-o zi 14 lei şi i-am spus mamei să mergem la cofetărie, că avem bani. Nu m-a crezut cînd i-am spus de unde am banii, mai ales că nu mă învăţase nimeni să citesc.

Cele mai crunte înjurături cu putință, axate tot pe trista carte de vizită academică: Nelu Mocofan, De Fazan, Nelu Mocopan, Decăcan, Nelu Mocopan, Defecan etc. În mod clar, ideea business card-ului fusese compromisă.

Este, pînă la urmă, dovada palpabilă că emoțiile pe care populismul se pricepe atît de bine să le stimuleze nu țin loc și de soluții.

Cuvîntul a dat naştere de mai multă vreme şi unei inovaţii ironice, prin care vorbitorii au încercat să elimine contradicţia dintre forma simţită ca prea elegantă şi conţinutul negativ: sfertodoct (consemnat de Florica Dimitrescu în Dicţionarul de cuvinte recente, cu atestări din 1971).

Îmi imaginez deja procurorii anticorupție milogindu-se din poartă în poartă: „Nu-mi vinzi și mie un pont, măcar o găinărie cît de mică? Îți promit că îl bag cu suspendare. Am și eu familie, am copii la școală, trebuie să-mi cîștig și eu cumva pîinea. Măcar un an-doi, cît să-mi refinanțez creditul la casă.“

Umblu, ce să fac? Umblu cu metroul. Și mă bagă în boală cartela. Cu săgeata invers. Îți sucește mintea. Deci, știți, cartela are un design și inscripționări. E clar, așa intri la metrou, așa pierzi călătorii. Urmezi săgeata! Nu, acum, din vară, s-au schimbat aparatele. Și aparatele noi te obligă să bagi cartela invers.

Pe Cahill îl ştim din bucăţi de cîte un minut. Pauzele în care Halep îl cheamă la băncuţa ei de lîngă fileu ca să o mediteze.

iniștea care te inspiră. Interpreții dau prima pagină albă. Se foiește și sala.

Port un interes special criticii veninoase. Problema e că am studiat-o cam mult și acum nu mă mai scandalizează cît ar trebui, ci mă și înveselește. Cînd o aud, ciulesc urechile cu amestecul bizar de recunoștință și panică pe care-l simte cineva care nu cunoaște pe nimeni într-un grup atunci cînd se aduce vorba cu totul pe neașteptate despre tema tezei lui de doctorat.

Noi ne luptăm, încă, să ne dumirim care dintre noi e hoț și care nu. De-o parte și de cealaltă a Carpaților, România prevalează în fața oricărei Europe, fie că e ea falsă, ori că e ea veritabilă.

Cu ajutorul lor se vede – dacă nu totul – mult. Inclusiv ce luați în bagajul de mînă într-o călătorie cu avionul.

Înțelegi importanța acestor lucruri doar atunci cînd ele nu mai există. Și de multe ori îți spui celebra replică, de fapt parola care îți oferă accesul spre propria aneantizare: „Mai dă-i dracu’ cu instituțiile lor! Decît așa, mai bine deloc!“

Donați, scrieți un e-mail, vorbiți cu prietenii. Comiteți un mic gest de sfidare elegantă la adresa oligarhiei care rînjește din televizor. Fiți anticinici!

Probabil cel mai important inamic al independenței e Carles Puigdemont însuși: promisiunile populiste și orbirea politică au atras inclusiv disprețul unor tovarăși de drum. Apelul (iresponsabil) la nesupunere, îndemnul la „rezistență pașnică“, apoi fuga din țară completează profilul unui lider incapabil și laș.

Poți să zici că dl Dragnea nu are haz? Dacă afli despre o bonă că ar fi abuzat copii, nu prea te grăbești să o aduci în casă, chiar dacă suspiciunea nu e încă dovedită. Pe scurt: un demnitar suspect nu e la locul lui, cîtă vreme nu știm rezultatul ultim al unor cercetări competente.

Patrimoniul industrial este încă, pentru imensa majoritate a românilor, o contradicție în termeni: cum o să fie o fabrică un obiect de patrimoniu?

Avem nevoie cumva să separăm corupţia de coincidenţă. Aşa cum ar trebui să separăm poezia de chestiile alea de coşmar scrise de doamna Firea, logica discursului de domnul Daea şi bunul simţ de Ciuvică, de Chirieac şi de alte goarne de aceeaşi speţă.

Cum să fii defenisiv, cînd tu, în fond, ataci primul și ești așadar taman pe dos: ofensiv? Apărătorii noțiunii vor observa pesemne aici că transferul derivă din limbajul militar unde defensiva, strategic vorbind, se realizează frecvent printr-un atac inopinat (o ofensivă), menit(ă) să provoace derută inamicului. Nu insist. E posibil ca dreptatea să se afle de partea lor.

În cifre ajustate, industria românească produce cu 25% mai mult decît în vremea lui Ceaușescu, și asta cu doar o treime din salariații de atunci. Nici vorbă de dezindustrializare – România doar și-a transformat industria.

Termenul procrastinare a fost preluat în româna actuală pentru că lipsea un cuvînt care să denumească amînarea sistematică, repetitivă, devenită trăsătură de comportament, cu explicaţii sociale şi mai ales psihologice. Este aşadar un împrumut necesar (adaptare a cuvîntului englez procrastination) şi în acelaşi timp un cuvînt la modă.

Rămîn convins că importanța crucială a actului educațional revine activității profesorului. A fiecărui profesor. Cred că nu e cazul să ne îmbătăm cu apă rece în această privință.

Iorgulescu are o mare calitate într-un fotbal de trib: e invizibil. Cînd apare, rar, vorbeşte greu, închis, speriat parcă de lumina în care a fost nevoit să iasă.

Impresia generală e cît se poate de urîtă: cum a reușit un singur om (e adevărat, cu mult talent politic) să distrugă aproape ireversibil un sistem, de bine, de rău, democratic.

E practic imposibil să găsești un șantier sistematic pe care nu se mănîncă bine.

„N-a existat niciodată un cuplu franco-german. A existat o reconciliere franco-germană. Germania a subliniat mereu în toate felurile că ea nu va renunța la plenitudinea existenței sale naționale.“

Oare doamna prim-ministru Theresa May ar dori să dea ceasul înapoi mai mult de o oră?

Dacă ești suficient de naiv și cazi în brațele lor calde și primitoare, oamenii ăștia de bine fac tot ce le stă în putință să te lămurească fin că depresia în care te găsești e mult mai gravă decît ai crezut tu.