Cîteva locuri comune despre virtutea admirării
La nivelul materiei, prea-plinul se revarsă în mod spontan; e legea lui. După cum şi golului îi stă în fire să fie umplut. Două comportamente (aparent) antitetice ale materiei, în funcţie de densitatea ei locală.
Desigur, împărtăşirea vidului din prea-plin se soldează prin continua scurgere a acestuia din urmă spre zona care îi duce lipsa, pînă în momentul egalizării densităţii; adică pînă la moartea termică.
La nivelul spiritului, lucrurile se petrec cu totul altfel. Golul îşi întoarce faţa către plin. Nu însă pentru a l anihila, absorbindu-l. Ci ca să crească el însuşi, ajungînd să-l egaleze. Iar aspiraţia aceasta, care sfîrşeşte prin a-l împlini, nu împuţinează deloc, în contra-parte, deplinătatea ţintei spre care aspiră. (Sau, cu alte cuvinte: golul care, pentru a se împlini, ţinteşte plinul se împlineşte el însuşi fără a goli, prin asta, plinul pe care îl ţintise. Dimpotrivă, aş zice. Cît priveşte nevoia de model, conştientizarea ei e începutul înţelepciunii.)
În această relaţie răsturnată – sau, mai bine (şi mai exact): restabilită pe baza ei adevărată –, mai-puţinul caută să se împărtăşească din mai-multul ce-i stă în faţă şi care, departe de a se împuţina dăruindu-i-se şi ajutîndu-l să crească şi să se împlinească, îşi sporeşte el însuşi fiinţa, prin chiar darul pe care atunci îl face.
Cît despre operatorul acestei „împărtăşiri“ salvatoare, numele lui este: admiraţie.
Problematica modelului e, de fapt, problematica cuantumului de fiinţă efectivă de care dispun, în toate demersurile lor – care, toate, lasă urme indelebile în lumea pe care aceste demersuri o străbat clipă de clipă, edificînd-o cu adevărat (dacă sînt ele însele burduşite de substanţă sau, uneori, dimpotrivă, derealizînd-o iremediabil, dacă ele însele sună a gol) – făpturile omeneşti trăitoare pe un teritoriu anume, cum ar fi, în cazul nostru, România, şi avînd în comun, în linii mari (şi relativ vagi), cîteva trăsături caracteristice (multe din ele, negative) – sechele, în bună parte, a jumătate de secol de violentare a naturii umane…
Am spus: „cuantum de fiinţă efectivă“, nu „potenţial de fiinţă“ . Potenţialul de fiinţă nu e fapta omului; e darul cerului. Iar darul acesta este mare şi este de o mare diversitate. Fapta omului este darea lui în vileag: rodirea. Punerea lui în valoare. Revărsarea asupra lumii din jur a roadelor acestui rod venit de sus (sau din străfunduri).
În principiu, roditorul n-are nici un merit special dacă dă rod; în fond, e datoria lui de a-şi actualiza potenţialul. De a-l aduce la lumină şi de a-l pune în valoare, în beneficiul semenilor şi pentru propria-i împlinire.
Posibilitatea de a-şi împlini fiinţa prin valorizarea înzestrării native îi este dată oricui e dispus să se lipsească de comodităţile înşelătoare ale mersului în turmă şi de fadoarea gata-făcutului la îndemîna oricui, croindu-şi drum prin necunoscutul mereu plin de savoare al propriului potenţial şi aducînd apoi cu greu la lumină propria-i fiinţă care să-i umple de sens întreaga traiectorie a propriei vieţi. (…)
(apărut în Dilema veche, nr. 207, 31 ianuarie 2008)
