Sub pecetea defensivei
De cîteva luni de zile, un coleg odinioară simpatic, de la Estetică, a devenit înfiorător de „defensiv“. Sper că v-ați însușit noua semnificație a acestui cuvînt în limba română, o adaptare, desigur, a uneia dintre conotațiile echivalentului său englezesc, defensive. Dacă nu, v-o comunic eu aici pentru a vă feri de fireasca stinghereală atunci cînd veți auzi lexemul rostit (probabil pe fondul unui reproș: că dumneavoastră ați fi, carevasăzică, astfel!) de către propriul vlăstar, deja emancipat în subtilitățile lumii contemporane. „Defensiv“ înseamnă astăzi agresiv, pus adică pe harță din orice (cîrcotaș, provocator etc.), dintr-un motiv ciudat: spaima de a nu fi criticat de către ceilalți. Mai exact, insul defensiv se simte obligat să le-o ia înainte potențialilor critici, denunțîndu-le cine știe ce defecte reale ori inventate și retezîndu-le ca atare, din start, orice pornire evaluativă asupra persoanei sale. Deși înțeleg substratul semantic al termenului, trebuie să mărturisesc faptul că el îmi provoacă o insurmontabilă confuzie. Cum să fii defenisiv, cînd tu, în fond, ataci primul și ești așadar taman pe dos: ofensiv? Apărătorii noțiunii vor observa pesemne aici că transferul derivă din limbajul militar unde defensiva, strategic vorbind, se realizează frecvent printr-un atac inopinat (o ofensivă), menit(ă) să provoace derută inamicului. Nu insist. E posibil ca dreptatea să se afle de partea lor.
Cert rămîne că eroul nostru a ajuns, în foarte scurtă vreme, extrem de defensiv. Vă voi spune numele lui și, neîndoios, veți înțelege de ce: Emil Macrou. Da, ați citit corect! Identitatea bietului profesor de Estetică se exprima printr-un fel de bășcălie sonoră românizată la adresa numelui președintelui Franței, Emmanuel Macron. Esteticianul Macrou s-a transformat, după alegerile franceze, în ținta ironiilor, din cauza politicianului Macron, cu toate că, din perspectivă cronologică, primul avea prioritate absolută, fiind cu un deceniu mai bătrîn decît liderul parizian. Notorietatea ultimului și-a spus însă cuvîntul. Pretutindeni, nu numai la Universitate, unde se vedea nevoit să-și zică numele, profesorul era imediat luat în balon. La oficiul poștal, de pildă, o funcționară, la vederea buletinului său, i-a șoptit mieroasă (stăpînindu-și totuși cu greu rîsul!) că i-ar plăcea o plimbare pe Champs-Élysées. Macrou s-a enervat instantaneu, făcînd o criză de isterie. Pe de o parte, l-a scos din sărite, evident, aluzia la Franța, iar, pe de alta, l-a înnebunit pronunția femeii, Șamps-Elize, cu m și p apăsate și accent pe prima silabă a celui de-al doilea cuvînt, detalii care, pentru un francofon de talia lui Emil, constituiau o agresiune practic fizică. A fost săltat (un alt termen favorit al vorbitorilor limbii române actuale!) de polițiștii locali și amendat pentru tulburarea liniștii publice.
Episodul a generat schimbarea profundă a profesorului. Nu mai permitea acum nimănui să deschidă gura în preajma lui. De aceea, vorbea enorm, certîndu-se, preventiv, cu toți și cu toate. A dezvoltat ticuri verbale, „mulate“, așa-zicînd, pe nevoia sa necontenită de a reproșa, interogînd și de a interoga, reproșînd: „cum adică?“, „ce face?“, „de ce?“ și „oare cum?“ Ele au pătruns masiv și în structura prelegerilor sale. Adesea, se răstea nervos, cum ar veni, la înseși subiectele pe care le aborda în expunerile pentru studenți. Îl puteai auzi țipînd brusc în amfiteatru: „În sistemul estetic hegelian, percepția joacă un rol definitoriu. Oare cum se va fi întîmplat ca și Adorno să acorde atenție, deodată, acestui element mult mai tîrziu?“ Sau: „Kant definește, printre primii, corporalitatea obiectului estetic. Cum adică să vină atunci marxiștii și culturaliștii ulterior să susțină, cu pretenția originalității, ipoteza triumfalistă a creației artistice ca produs material al unei societăți?“ Mai rea se dovedea treaba în ședințele Consiliului Profesoral, unde Emil vorbea neîntrebat și neanunțat. Dacă decanul începea o prezentare a situației financiare a Facultății, Macrou se trezea țipînd ascuțit: „Ce face, stimabile? Cum adică datorii?“ La întrebarea derutată a celui întrerupt – „Poftim? Ce ați zis, domnule profesor?“ –, el zbiera: „Cum adică «poftim», cum adică «ce am zis»?“
Într-o bună zi, Emil Macrou a fost oprit în trafic de doi agenți de circulație cu acuzația de „trecere pe culoarea roșie a semaforului“. Esteticianul a intrat numaidecît în pasa istericalelor și a gesticulației agresive, urlînd, din adîncul ființei lui, o întrebare năucitoare: De ce nu ar fi voie să trecem pe roșu?“ Unul dintre polițiști tocmai pregătea cătușele pentru o nouă „săltare“ a profesorului turbulent, cînd celălalt i-a arătat colegului său, speriat, permisul de conducere al șoferului recalcitrant. Omul s-a înmuiat subit și, ducînd mîna dreaptă la chipiu, a strigat: „Să trăiți, monsieur le Président! Mă scuzați, nu v-am recunoscut! Je vous en prie să continuați!“
Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Fa-cultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: romanul Scriptor sau Cartea transformărilor admirabile, Editura Polirom, 2017.
