Durerea fizică şi alte dureri

Printre mărturisirile cutremurătoare ale unei femei rănite în nenorocirea de la Clubul Colectiv se numără și relatările cîtorva secvențe petrecute în spital. Într-un spital din România. Una dintre aceste secvențe face parte dintr-un film în care am jucat cei mai mulți dintre noi. Iar dacă n-am jucat direct, avem cunoștință despre felul în care au făcut-o apropiați de-ai noștri. Secvența e arhicunoscută. Oameni care se plîng de dureri, care mai de care mai diferite, apoi răspunsul pe care îl primesc: „Hai, mai taci din gură, că nu te doare nimic!“ Să depășim, de la bun început, pragul de demnitate cu care sînt întîmpinate persoanele în vîrstă: „mamaie“ sau „tataie“. Sigur, e o formă de drăgălășenie care face parte din cultura noastră. E o formă de a exprima un anumit nivel de apropiere, de familiaritate, poate chiar un anumit tip de căldură. Dar nu e o formulă care se adresează demnității pacientului. Pentru că – lucru valabil pentru mulți dintre noi – demnitatea nu prea se numără printre cuvintele pe care le asociem imediat cu ideea de ființă umană.

Venim dintr-o cultură în care demnitatea e înțeleasă, de multe ori, și dintr-o cu totul altă perspectivă. Alta decît cea care spune că îți cîștigi respectul prin calitățile pe care le ai, prin contribuția pe care o aduci, prin amprenta valorii pe care o lași în urma ta. Nu. Îți cîștigi respectul dacă înduri. Dacă nu exprimi faptul că te doare ceva, te chinuie, te muncește, te cutremură din temelii. Trebuie, cu orice preț, să suferi cu demnitate ca să fii considerat un tip tare, vrednic de respect. Exprimarea durerii, mai ales a celei fizice, e percepută în cheia văicăritului. În cea a tînguielii. Dacă te plîngi de durere, ești considerat o ființă umană slabă. Anumite conținuturi din cîteva sertare ale culturii în care am crescut ne învață că trebuie să rabzi. Și de durere, dar și de alte alea. Că trebuie să ții în tine pînă la un prag dincolo de care nu mai poți. Cu cît mai departe e pragul ăsta, cu atît mai respectabilă e statura demnității tale. Așa știm mulți dintre noi că se construiesc bărbatul puternic și femeia puternică. Îndurînd. Răbdînd. Dînd dovadă că nu sînt de mămăligă și că nu se plîng la prima durere. Dacă plîngi, ți se poate spune, în cel mai frumos grai, că „piși ochii“ de pomană. Orice formă de slăbiciune, orice vulnerabilitate, odată dezgolite, devin ținta caterincilor sau a expresiilor care te fac să te simți ultima firimitură căzută pe jos din ideea de ființă umană vrednică de respect. Nu ești considerat de la bun început un cetățean care are niște drepturi și trebuie să se bucure de o considerație firească. Trebuie să îți cîștigi statutul de persoană demnă. Îndurînd. Sau, pur și simplu, cumpărîndu-ți demnitatea, cu banii jos.

Povestea victimei de la Clubul Colectiv trecea prin mărturisirea unor dureri cumplite, întîmpinate cu celebra replică: „Ei, lasă, că nu te doare nimic!“ E important de spus aici că a discuta despre așa ceva nu implică tot ceea ce se numește doctor sau personal medical din țara asta. Există, fără îndoială, oameni care fac meseriile astea cu toată credința, pasiunea, solidaritatea și priceperea de care sînt capabili. Și cu toată perspectiva contemporană asupra meseriei pe care au ales-o. Discuția e despre plămada de idei din care venim, despre ceea ce ascundem – uneori fără ca măcar să știm că o facem –, despre ceea ce nu spunem pe față, despre o anumită compoziție a materialului din care sîntem alcătuiți. Cînd nu ne aflăm în lumina reflectoarelor, cînd nu trebuie să spunem ceva în fața lumii, cînd nu intră în joc statutul nostru de ființă modernă și „parte a culturii europene“, n-avem nici o problemă să spunem că un bărbat care se vaită de durere e un „fătălău“. Așa e și unul care plînge, indiferent din ce motiv. Așa e și unul care nu-și pocnește nevasta, dacă aia e obraznică. Așa e și unul care nu și-a educat copiii ca pe trupele speciale. Cît despre femeie, ce să mai zici?! Ea e slabă și proastă de la bun început. Din fabricație. „By default“, s-ar spune la masă și s-ar rîde bine minute în șir. Asta dacă n-ar sări o femeie care ar zice ceva de genul: „Ia mai lăsați, vitejilor, că vă plîngeți ca vițica proaspăt fătată, la cea mai mică durere! O femeie îndură de miliarde de ori mai mult decît voi!“ Oricum s-ar poziționa discuția, nivelul de la care plecăm de cele mai multe ori e unul de competiție. Cine îndură mai mult e cu atît mai calificat pentru o poziție de demnitate în ochii celorlalți. E un om puternic.

Nu prea acordăm statutul de demnitate unei ființe umane doar pentru că e o ființă umană. Poți să înțelegi un medic care vede zeci de cazuri pe zi. Unii pacienți sînt îngrozitor de enervanți. Alții se încăpățînează aberant să-și facă rău de unii singuri, pînă în ultima clipă, făcîndu-se că nu pricep sau pur și simplu neînțelegînd cît de mult rău își produc fără ca nimeni să-i forțeze să o facă. După care îi cer minuni doctorului, care e un bou dacă nu-i repară imediat. Alții nu se spală cu lunile sau cu anii, dar se prezintă lejer la un consult medical. Iar unii știu mai bine ce e de făcut, venind la doctor doar ca să-și confirme cumva propriul diagnostic și să scrie omul ăla în halat alb o rețetă, pe care tot pacientul o dictează. Alții răspund la orice, cu excepția întrebărilor simple, despre motivul pentru care se găsesc în cabinet. Unii sînt, pur și simplu, insuportabili. Care prea deștepți, care prea proști, care prea aroganți, care prea închipuiți. Uneori mint că-i doare sau se vaită preventiv, în eventualitatea că durerea o să apară la un moment dat.

Dacă e făcută cu adevărat, meseria de medic e una îngrozitor de grea. Poate fi meseria supremă. Pentru că e un amestec amețitor de lucruri care se bat cap în cap. Priceperea și sufletul. Și e un teren de continuă bătălie. Nu de cafteală. E marea bătălie care nu se poate purta fără cultul adevărat pentru demnitate, în toate dimensiunile ei.