Spania după referendum. Principii universale şi situaţii particulare
Criza din Spania, după referendumul pentru autodeterminare din Catalonia, e o provocare majoră pentru Europa. Și pentru dreptul internațional. După nenumărate dispute legate de nivelul de autonomie al regiunii, guvernul catalan a proclamat, în urma unui referendum organizat ilegal, independența față de puterea centrală de la Madrid. Însă nimeni nu recunoaște noua republică. Iar Spania a luat măsuri speciale pentru a recîștiga controlul asupra regiunii autonome. Prin recursul la articolul 155 din Constituție, premierul spaniol Mariano Rajoy a dizolvat Parlamentul regiunii autonome și a destituit cabinetul condus de Carles Puigdemont, cel aflat la originea crizei. Pînă la alegerile regionale din 21 decembrie, Catalonia va fi condusă de Soraya Sáenz de Santamaría, mîna dreaptă a lui Rajoy. Provocarea, pentru Spania, e să dobîndească autoritate asupra regiunii fără să anuleze, pe termen lung, drepturile culturale obținute de Catalonia în decenii de negocieri. Iar pentru Europa – să redefinească relația dintre state și regiuni într-un discurs care să concilieze principii universale cu situațiile particulare.
Dreptul la autodeterminare al popoarelor e unul dintre principiile de bază ale dreptului internațional, înscris ca atare în Charta Națiunilor Unite. Declarația de independență a Cataloniei nu e deci o încălcare a dreptului internațional în sine, de vreme ce nu sînt încălcate alte norme ale ordinii de drept internaționale. Decizia (din 2010) a Curții Internaționale de Justiție cu privire la Kosovo întărește această perspectivă. Situația Cataloniei e, pînă la un punct, comparabilă: catalanii au toate datele pentru a fi recunoscuți ca un popor (în sensul dreptului internațional). Prin urmare, de ce n ar avea dreptul la autodeterminare? Aici intervine și diferența majoră față de cazul Kosovo, asupra căruia s-a pronunțat Curtea de la Haga. Pentru a putea pretinde separarea de puterea centrală de la Madrid, trebuie îndeplinite, simultan, două condiții. Pe de o parte, cei care cer independența trebuie să dovedească faptul că guvernul spaniol încalcă în mod deliberat drepturile omului, că populația catalană este oprimată etc. – ceea ce, evident, nu e cazul; a doua condiție ar fi să demonstreze că au existat negocieri eșuate între părțile aflate în dispută, eventual mediate de comunitatea internațională. Or, asemenea negocieri au existat, catalanii obținînd o largă autonomie culturală și politică, iar Catalonia fiind recunoscută ca o comunitate autonomă care dispune de parlament și guvern proprii și de o poliție sub comandă regională, serviciile sociale, sănătatea și educația sînt gestionate tot de comunitate, iar limbile oficiale, recunoscute, sînt spaniola și catalana. Revendicările (neîndeplinite) țin de ordinea fiscală, de politicile economice. Prin urmare, din perspectiva dreptului internațional nu se întrunesc condițiile pentru a valida declarația unilaterală de independență.
Dincolo de toate, pentru ca un nou stat să existe, el trebuie să fie recunoscut, ca atare, de comunitatea internațională. Dacă în cazul Sloveniei, apoi al Bosniei și al Croației, această recunoaștere a venit imediat, dacă în cazul Kosovo au existat îndelungi negocieri pentru a obține o recunoaștere (aproape) unanimă, guvernul catalan a primit constant semnale atît din partea șefilor de stat europeni, cît și din partea UE că republica nu va fi recunoscută oficial. Și e puțin probabil ca aceste poziții să se schimbe: recunoașterea republicii Catalonia ar alimenta nenumărate alte frustrări și pretenții separatiste pe continent: Țara Bascilor, Flandra, Tirolul de Sud, Irlanda de Nord, Scoția etc.
Singura soluție la care pot spera separatiștii e de natură politică. Dar e greu să mai ceară negocieri după ce au mers atît de departe organizînd în mod ilegal un referendum și după o declarație de independență în care doar semnatarii mai cred.
Pînă la un punct, cetățenii care au susținut dreptul la autodeterminare și au votat la referendum au dreptate și au dreptul să ceară ce doresc. Acum însă, și ei au rămas mai puțini. Și mai slabi. Probabil cel mai important inamic al independenței e Carles Puigdemont însuși: promisiunile populiste și orbirea politică au atras inclusiv disprețul unor tovarăși de drum. Apelul (iresponsabil) la nesupunere, îndemnul la „rezistență pașnică“, apoi fuga din țară completează profilul unui lider incapabil și laș.
