Stat nefiresc, ţară bipolară

E nefiresc să ai un condamnat penal, aflat la al treilea dosar, în fruntea Camerei Deputaților. Nu atît pentru răul pe care l-ar putea face – oamenii se mai calmează – ci pentru respectul de sine al unei națiuni care se pregătește să aniverseze 100 de ani de la un eveniment uriaș încercînd să se mintă pe sine că balanța e pozitivă. Nu e.

E nefiresc ca președintele unui partid din coaliția de guvernare să fie aplaudat la ieșirea din sediul unei instituții a cărei ocupație e să identifice hoția în structurile statului. Am asistat, luni, la momentul ăsta și de atunci mă tot gîndesc ce fel de raționament strîmb îl poate face pe un om să aplaude la semn, cu entuziasm, un posibil furt și pe autorul lui. Pentru că nu poți aplauda hoțul urînd hoția. Pur și simplu, nu poți.

Tot nefiresc e să vorbești întruna despre conspirații, stat paralel, binom și alte cuvinte-cheie de felul ăsta fără ca, din poziția de putere pe care o deții, să nu faci un efort de transparență extremă. Există toate lucrurile astea? Dovedește-le. Ai acces la informații, folosește-l. Ai fost martor, mărturisește. E nefiresc și obositor să mesteci nediscriminatoriu lozinci.

E nefirească și placiditatea cu care lucrurile astea sînt acceptate de un Parlament întreg. Cel mai important truc al infractorilor și complicilor lor este că au reușit să insufle unei întregi clase politice sentimentul că toți sînt la fel, că undeva în biografia fiecăruia e ceva în neregulă. Așa o fi, însă doar unii dintre ei dețin puterea. Fiecare act de exercitare a puterii de către un om nedemn reprezintă o cărămidă scoasă din edificiul acestui stat care se pregătește șchiop de sărbătoare.

E nefiresc ca un partid pretins de stînga să fie atît de cinic. E nefiresc ca o opoziție pretins liberală să aibă o așa de pregnantă componentă medievală. E nefiresc să alegi între cinici și habotnici.

E nefiresc, și voi fi iertat că scriu asta, și raportul dintre preocuparea pentru legile Justiției și sărăcia care alungă oameni din țară, îi obligă la gesturi extreme, îi lasă privind stupefiați în gol pînă cînd ei înșiși se golesc de tot. E nefiresc ca narațiunea să fie stabilită aproape exclusiv în centrul cîtorva orașe mari în timp ce la cîțiva kilometri distanță de oricare dintre ele găsești tone de material pentru orice nou Dickens sau Steinbeck în pană de inspirație.

În televizoarele noastre se petrec lucruri nefirești aproape la orice oră. Și se petrec de așa multă vreme, încît pe fețele moderatorilor nu mai poți detecta nici o urmă de jenă. Cu un pic de atenție puteai vedea stînjeneala acum cîțiva ani. Nu mai e cazul.

Nefirească e și ridicarea jurnaliștilor pe podiumul unor manifestații cu vădit caracter politic. Un episod relevant, în care ziaristul a devenit știre, iar narațiunea a fost strivită de încrîncenare inadecvată a fost descris acum cîteva zile de Iulia Marin într-un text de pe PressOne:

„Un bărbat care transmitea live pe Facebook încerca să prindă fețele jandarmilor și îi stîrnea intenționat: erau lași, slugile ministrului ș.a.m.d. Seara, omul avea să apară la televizor. 

Un coleg jurnalist căruia i-am povestit episodul m-a sfătuit să scriu despre ziariștii care au înnebunit. Mai degrabă, mi-am zis, aș scrie despre cei care își păstrează mințile la locul lor, dar mi am păstrat gîndul pentru mine. 

Sînt destui cu mințile intacte, dar ei nu fac știri.“

Cînd ziaristul se face scut (sluj?) în fața demnitarului sau cheamă la luptă în loc să pună întrebări, n-are rost să mai aștepți răspunsuri. Poți cel mult să faci un pariu cu prietenii: ce adevăr strîmb o să cîștige?

Scepticii au să întrebe superior dacă a fost vreodată altfel. E irelevant. Eșecul personal, al unei societăți și al unei națiuni aparține fiecărei generații în parte. Are o nesfîrșită capacitate de reproducere pe coordonate noi.

Singura parte bună în acest stat al nefirescului este faptul că reușim încă să sesizăm lucrurile astea. Că încă ne mai enervează. Încă nu acceptăm. Cît o mai ține și asta… Mai tîrziu o să lăsăm locul altora, sperînd vag că n-au să repete greșelile noastre.

O să ne găsim scuze, cum și-au găsit și părinții noștri. Și ei au ales mica tranzacție în defavoarea celei majore. De asta cînd mergem prin vizite ajungem mereu în apartamente îngrijite situate în blocuri a căror scară e permanent mizerabilă, iar liftul are oglinda spartă. 

Teodor Tiţă este jurnalist. Îl puteţi găsi la twitter.com/jaunetom.