Începuturi (II)

Singura jucărie pe care mi-o amintesc e o trăsură cu cai, care funcţiona cu baterii. În mod sigur mi-o imaginez mult mai mare şi mai frumoasă decît era. Oricum am stricat-o repede, curios fiind să văd cum funcţionează. Am primit-o de ziua mea de la naşă mea, o colegă de-ale mamei. Îmi amintesc că eram la Geta şi pentru prima dată m-au lăsat să fac focul în soba din camera unde dormeam. Felul în care trosneau bucăţile de lemne şi culoarea jarului au rămas în capul meu legate solid de ierni frumoase cu mîncare din plin şi vise multe şi bune.

Am trei poze, toate haioase, de la grădiniţă. Una, cu o colegă de grupă, nemţoaică, mai mare cu un cap decît mine şi cu un deficit vizibil de pigmentaţie a pielii, pe care eu îl compensez cu brio. Alta e o poză de grup cu toţi piticii. Şi în asta sînt cel mai negru. Şi ultima e de la o serbare la care am fost rege şi sînt îmbrăcat în mod potrivit pentru rol, avînd o coroană de hîrtie pe cap şi o capă făcută rapid dintr-o draperie mai veche. Peste vreo 30 şi ceva de ani, la un prînz memorabil cu fostul şi actualul rege Cioabă, nu m-am putut abţine şi am zis că în mod sigur şi eu aş putea să zic că am legitimitatea de a pretinde că sînt regele romilor din Caransebeş şi că am şi o poză prin care pot dovedi asta. Gluma nu a fost deloc apreciată, dar oricum nu am avut nicicînd vreo afinitate pentru liderii etniei.

Copil fiind, m-am îndrăgostit lulea de Suzana, lucru care, brusc, a făcut grădiniţa interesantă. Dovada că eram îndrăgostit de ea era că îmi împărţeam dulciurile. Întrebat de ce îmi place de Suzana, am răspuns că are buzele roşii ca merele. Mama considera că declaraţia asta mi-a marcat solid viitorul de „intelectual care scrie la un ziar din Bucureşti“. Ce-i drept, pînă acum cîţiva ani, cînd nu scriam nicăieri, declaraţia era o dovadă a trecutului meu de curvar dedicat. Suzana este prima fată pe care am ţinut-o de mînă. Avea părul creţ şi ochii albaştri. Îi plăcea funda mea roşie de la gît. Avea multe jucării frumoase, incluzînd şi un Lego albastru. Am făcut o casă frumuşică şi am pus lîngă ea trăsura cu cai. La vremea aia, în Caransebeş nimănui nu părea să îi pese că eu eram ţigan. Mutarea la Craiova avea să contribuie dramatic la eliminarea ambiguităţilor etnice specifice Banatului.

Nu îmi amintesc să fi fost trist cu adevărat, în afara zilei cînd raţa mea favorită a fost tăiată şi oferită ca supă şi carne pe varză. I-am urît în ziua aia cu spume pe toţi adulţii din jurul meu. Mi-a trecut relativ repede, căci Karol, unchiu-miu neamţ, mi-a făcut o undiţă şi m-a învăţat să pescuiesc la Timiş.

Am învăţat să mă ţin cu disperare de coama unui cal la trei ani. Nu că aş fi vrut, dar Nini m-a pus pe Reta, o iapă frumoasă, şi mi-a dat drumul prin sat, că doar gena călăritului şi a alcoolismului nu lipsea nici unui bărbat din neam. Îmi amintesc mirosul Retei şi, din cînd în cînd, încă o visez. Îmi plăcea tare mult la Budrea, în ciuda faptului că nu exista curent electric şi că bunica trăia într-o casă care era pe jumătate bordei. Dormeam pe cuptor şi eram un mic prinţ. E drept că eram săraci lipiţi, dar asta nu conta deloc în măsurarea fericirii mele.

Căratul apei cu cobiliţa de la fîntînile din vale, mersul cu vacile la păscut, plimbatul cu Reta sau cu carul cu boi al lui Nini, zbeguiala cu caprele, verii şi vecinii, mîncatul a orice era prin grădini şi datul cu nailonul pe dealuri pînă mă durea curul mai rău decît cînd o călăream pe Reta fără şa sînt toate amintiri pe care nu le-aş schimba pe nimic.

Vară-mea ieşea la prins porumbei sub oală, porumbei pe care Geta îi gătea rapid, spre disperarea mea. Vara, cînd nu eram la Budrea, stăteam la Timiş toată ziua sub protecţia lui Vili, un puşti rom obez, care avea grijă de mine şi mare frică de Geta. Ea, ca orice antreprenor serios, fura tot ce putea de la uzina de prelucrare a lemnului din Balta şi aducea şi resturile de mîncare de la cantină, resturi cu care creştea în fiecare an doi-trei porci. Mama era, în viziunea Getei, o sclifosită fraieră care nici nu fura de la serviciu şi nici nu primea „atenţiile“ pe care orice altă asistentă le cerea cu mult tupeu.

Mutarea la Craiova la 6 ani a fost un şoc, dar nu a reuşit în nici un fel să îmi afecteze gradul de fericire. Vor trece încă vreo cîţiva ani buni pînă cînd o să consider că nu sînt cel mai fericit puşti de pe pămînt.