Mănîncă şi fii fericit

Uneori suspectez că arheologia este o conspirație a oamenilor care vor să mănînce bine și au nevoie de un pretext și de o acoperire. Ce-i drept, de cînd avem toți în vine atîta meta-digi-modernism, ironie și vină colectivă (parte a acquis-ului comunitar), am impresia că am început să ne simțim nelalocul nostru la o masă mare și bogată, unde fiecare față e a unui prieten. Pe vremuri, asta era o valoare acceptabilă, dacă nu cumva una din cele mai bune chestii pe care ți le puteai dori de la viață. Azi pierde teren, deși se fac sindrofii pe Skype. Marile șantiere sistematice (așadar pe situri neamenințate de construcții moderne) au poate ocazional probleme în a fi temple ale științei, sînt însă redute ale gastronomiei.

Se spune (numai de către bărbați) că bărbații sînt cei mai buni bucătari. N-am avut ocazia, pe șantier, să testez această afirmație prin metoda științifică, adică pe gustate și pe comparate. Bucătarii-bărbați pe șantier se pot număra pe dinții unei furculițe. Cu un bucătar senzațional se mîndrea Institutul Albright din Ierusalim, dar acolo, fiind o săpătură de salvare, nu se mînca seara pe șantier, ci la institut. E adevărat că era fizic imposibil să muncești îndeajuns de mult ca să meriți perfecțiunea acelor bucate levantine. Un alt bucătar, în Anatolia, imperiul chiftelelor și al lahmacun-ului, gătise pentru militari și, dacă s-ar întoarce la acea slujbă, mi-e teamă că ar trebui să iau în considerare înrolarea în armata turcă, cu consecințe dezastruoase pentru NATO. Nu știu de ce amîndouă aceste genii ale cazanului și molecularității erau așa de taciturne. Îi surprindeai uneori, îndurerați și bazaltici, lăsînd să cadă o frunzuliță minusculă de semizotu în vîrful unei mici nebuloase din piure de castane… În fine, un bun prieten român, arheolog, a fost mulți ani bucătarul expediției pentru o săpătură pe o insulă grecească, la care aș vrea să particip cîndva, dar cu condiția ca meniul să cuprindă arcimboldiana lui salată caponata, de vinete cu cimbru de Antikythera.

În ciuda acestor exemple, părinții fondatori ai unei săpături arheologice rămîn directorul de săpătură și bucătăreasa. Sună puțin ciudat, ca și cum cei doi ar ajunge să se căsătorească. N-am auzit să se fi întîmplat așa ceva pînă acum – aduce nițel cu un mit polinezian –, dar, în experiența mea, bucătăreasa este întotdeauna obiectul unei curtoazii și al unui interes cu totul ieșite din comun din partea șefului. Explicația nu poate fi decît una singură: directorul de șantier știe el (sau ea) ceva. Știe, de exemplu, că pe șantier se doarme puțin și că o masă bună face cît o oră de somn. Că după două săptămîni de mîncare proastă începi să-ți pui anumite întrebări referitoare la rostul muncii și/sau sensul vieții și că e foarte-foarte rar ca voința să sporească acolo unde corpul slăbește. Că nici o plăcere simplă nu trebuie vreodată demonizată. Că buna tovărășie e înzecită de mîncarea bună (pe șantier nu se bea niciodată la masă) și că nu numai democrația ar fi trebuit s-o învățăm de la greci, ci și convivialitatea. Toate aceste lucruri le cunoaște directorul de șantier, în imensa sa înțelepciune și poftă de plachie și plăcintă și pepene dobrogean, sau de tajine berber – după caz. Cred că toată breasla știe că datorăm nesfîrșit de mult bucătăreselor anonime, adică nemenționate în rapoartele arheologice, din satele de pe coclauri, specialiste ale mîntuirii prin merinde. Aș dori acum (ce emoții am cu microfonul în mînă!) să aduc un omagiu acestei trupe de elită a arheologiei, acestor castelane ale unor bucătării de chirpici, care printr-o Realpolitik a meniurilor au ajuns să împace punctele de vedere ale unui nesfîrșit număr de papile gustative hîrșite, cu bugete care mai de care mai ajustate (nemaivorbind că trebuie „să fie gata la ora…“).

E practic imposibil să găsești un șantier sistematic pe care nu se mănîncă bine. Oare cele pe care se mănîncă prost nu mai primesc autorizație și finanțare? Sînt eliminate prin legile nemiloase ale selecției naturale, pentru că lumea de acolo ajunge să facă numai gafe pe șanț și paralogisme în articole? O parte din explicație nu-i exclus să fie că mîncarea simplă poate fi la fel de bună ca mîncarea sofisticată. (Sau poate mîncarea simplă, ca și muzica, nu e niciodată cu adevărat simplă?)

Am tot vorbit de șantierele sistematice pentru că pe săpăturile preventive (mai ales cele de scurtă durată) e practic imposibil să existe un bucătar al expediției; acolo, de obicei, se face naveta pe șantier, vii cu mîncarea ta pentru la prînz, iar seara ești acasă. Fără banchete și podele nemăturate, ca în mozaicurile elenistice. Acolo convivialitatea are însă o dimensiune suplimentară, aproape soldățească, a solidarității. Mîncarea, cu siguranță, nu e grozavă: sandvișurile pe care le fac acum ca să le iau mîine dimineață, cînd desenăm ultimele profile, n-ar merita cu siguranță să fie menționate în articolul acesta. Sau poate doar ca să vă facă să apreciați mult, mult de tot următoarea masă pe care v-o va pregăti cineva. 

Cătălin Pavel este arheolog și scriitor. Cea mai recentă carte publicată este romanul Trecerea, Cartea Românească, 2016.

Foto: wikipedia