Iritări cotidiene

● Igienic ar fi să uit – să uităm – că inși ca Liviu Dragnea sau Tăriceanu, sau alții, ejusdem farinae, există. Pentru că sînt fie enervanți, fie plicticoși, fie necinstiți, fie nătîngi. Dar sînt (încă) puternici. Prezenți. Insolenți. Încîntați de ei înșiși. Ofensivi. Mediatizați pînă la indigestie. M-am gîndit la cîteva posibile rețete de evadare din cercul „imaginii“ lor: poți să-ți spui că nu merită să le acorzi atenție, că sînt, de fapt, niște caraghioși, că poate nu sînt răi, ci doar tonți, că asta-i democrația și că, deci, dacă îi vrea poporul, e musai să-i adopți fără criterii „elitiste“. Dar orice-ai face, n-ai scăpare! Ajunși la putere, inșii de genul ăsta sînt inconturnabili: îți pătrund „în casă și în gînd“ pe sub ușă, prin fereastra întredeschisă, prin bîrfa vreunui vecin, prin hazardul telecomenzii, ba chiar prin folclorul bancurilor, devenite vaccinul nostru tradițional împotriva mizeriei zilnice. Cînd tocmai credeai că ai obținut un început de uitare, de pace atemporală, de anestezie, te trezești sub gheara portretului lor, a vorbelor lor, a indigenței lor intratabile. Dl Dragnea, de pildă, aflat pe culmile talentului lui de ironist fin, declară că nici președintele Iohannis, nici purtătoarea lui de cuvînt nu au dreptul să comenteze activitatea PSD decît dinăuntru, adică după ce, mai întîi, se înscriu în partid! Foarte tare! Dusă pînă la capăt, această „exigență“ ar putea culmina cu miraculoase reguli de comportament politic. De pildă: 1) Opoziția nu are dreptul să se adreseze, critic, partidului de guvernămînt decît dacă, în prealabil, intră, în masă, în rîndurile acestuia; 2) orice demonstrație de stradă împotriva guvernului trebuie să aibă aprobarea guvernului și să adune laolaltă numai membri ai formațiunilor politice din alianța de guvernare; 3) în perioada alegerilor, nu vor avea dreptul de a vota cu Opoziția decît cetățenii care, înainte de a merge să voteze, vor depune, la sediul partidului pe care vor să-l înlăture, o cerere de adeziune… Poți să zici că dl Dragnea nu are haz? Poți să uiți de el cînd te hărțuiește intelectual cu asemenea subtilități?

● Cînd vezi cîte drăcii au voie să spună și să facă politicienii „de vîrf“, nu poți să nu te miri cît de puține lucruri are voie să facă președintele țării. Mai întîi, i se atrage atenția că rolul lui e rolul unui simplu „mediator“. În subtext, i se sugerează că dacă un hoț fură și un procuror îi face dosar penal, el, președintele, trebuie, constituțional, să „medieze“ între hoț și organul judiciar. N-are voie să țină parte nici unuia… A fi mediator înseamnă, cu alte cuvinte, a nu avea opinii, a nu judeca pe cont propriu, a fi echidistant pînă la moțăială. La fel în politică: dacă cineva de la stînga se confruntă cu cineva de la dreapta, iar unul dintre ei bate cîmpii, președintele n-are voie să califice părtinitor bătaia de cîmpi. Trebuie, deci, să spună fie că amîndoi bat cîmpii, fie că amîndoi au dreptate. Orice înclinare a balanței într-o parte sau alta e încălcare a Constituției. Președintele trebuie să stea țeapăn, decerebrat, la mijloc.

De curînd, aflăm și că președintele își iese din rol dacă spune că cei cu probleme penale n-au ce căuta în politică. Păi, cum?! Nu e „prezumția de nevinovăție“ un drept al oricărui cetățean? Carevasăzică nu au și politicienii dreptul la acest drept? Noi credeam, totuși, că e loc pentru oarecari nuanțe, dincolo de „litera“ legii. E drept, nu sîntem de meserie, cum sînt unii muncitori și ingineri reciclați ca juriști și ajunși în Parlament pe posturi „de specialitate“. În fond, nu trebuie să fii jurist ca să afirmi că prezumția de nevinovăție e îndreptățită pentru oricine, că ea trebuie, așadar, să rămînă în picioare cîtă vreme drumul de la suspiciune la dovadă nu a fost încă parcurs. Nu e nevoie, totuși, decît de o fărîmă de bun-simț ca să-ți dai seama că una e să fii suspect că ai furat găina vecinului și alta e să fii suspect că ai furat masiv din avutul public. Nu zic că prezumția de nevinovăție nu e valabilă și într-un caz, și într-altul (pînă la proba contrară), dar mi s-ar părea decent ca demnitarul suspect să facă, din proprie inițiativă, un pas înapoi, cîtă vreme cazul său e neelucidat. Și să nu fie promovat în funcție, pe perioada desfășurării anchetei. Gradul de risc al instalării unui potențial infractor la cîrma afacerilor publice e infinit mai mare decît gradul de risc al folosirii unui potențial delincvent pe post de tractorist. Evident că înțelept e să n-ai de-a face nici cu unul, nici cu altul. Dar dacă afli despre o bonă că ar fi abuzat copii, nu prea te grăbești să o aduci în casă, chiar dacă suspiciunea nu e încă dovedită. Pe scurt: un demnitar suspect nu e la locul lui, cîtă vreme nu știm rezultatul ultim al unor cercetări competente. Și dacă omul e cu adevărat „curat“, va face prima dovadă în acest sens, dîndu-se singur la o parte, pînă la o concluzie instituțională veridică. Asta a vrut, cred, să spună președintele Iohannis. Nu se cade să defilezi pe prima scenă a țării cu ghiozdanul plin de dosare. Ei, aș! Așa o fi la alții. Dar la noi se practică înțelepciunea tandră, „rațiunea“ împăciuitoare, iertarea anticipativă. Cine nu pricepe acest tip de comportament nu e un politician adevărat, nu respectă legile nescrise ale patriei, nu e „bun român“. Iar o „rezervă de cadre“ pentru viitoarele guverne tocmai a fost eliberată, deunăzi, din închisori, reintrînd, curajos, sub protecția prezumției de nevinovăție.