De ce contează atît de mult lucrurile mici?

De ce cîntărește enorm, la un moment dat, tot ceea ce ni se pare, în restul timpului, că e nesemnificativ? Cum funcționează mecanismul care transformă lucrurile importante în ceva ce nu mai contează, în ceva ce pare că e de la sine înțeles? Odată așezate în obișnuință, în confortul vieții de zi cu zi, noțiunile esențiale se dizolvă cumva în rutina, în automatismul cu care întîmpinăm fiecare dimineață. Doar atunci cînd lucrurile astea „mici“ dispar, printr-o întîmplare nefericită – pe care întotdeauna o considerăm ca fiind foarte puțin probabilă –, numai și numai atunci le redescoperim, disperați, importanța colosală.

Acum, cînd poți să te duci pînă-n pînzele albe, să-ți cauți dreptatea în justiție, lucrul ăsta nu mai pare ceva grozav. Dimpotrivă. Pare un stres îngrozitor. Deși sistemul de justiție e încă destul de precar și zguduit de crize – fie ele de conținut sau de imagine –, e esențial faptul că el se găsește acolo. Că poți apela la el în mod real. Că șansele de a-ți găsi dreptatea sînt sporite față de acum douăzeci-treizeci de ani. Iar dacă nu reușești lucrul ăsta aici, ai posibilitatea de a te adresa instanțelor europene. Unii, trecuți prin toate necazurile, care mai de care mai suprarealiste, preferă să-și blesteme zilele cînd se gîndesc la ce-au pătimit prin lumea sălilor de judecată și a avocaților. Dar există posibilitatea reală de a-ți găsi dreptatea. Și ăsta nu e un lucru mic. Există o Autoritate pentru protecția consumatorului. Nu în puține cazuri, adresarea în direcția asta a dat rezultate. Există posibilitatea de a călători liber în țările de pe acest continent și de a-ți căuta acolo un viitor mai bun, dacă tu consideri că aici nu mai e de trăit cu nici un chip. Există posibilitatea de a-ți spune liber părerea, de a protesta, de a te asocia cu alții, dacă credeți în aceleași lucruri și vreți să le faceți cunoscute sau să luptați pentru ele. Toate lucrurile astea, și-ncă multe altele, există. Chiar dacă în jurul lor găsești multă nedreptate, inegalitate, precaritate, ele sînt acolo și, deseori, funcționează. Trebuie să ai și convingerea, hotărîrea, voința de a apela la ele și de a le folosi. Așa cum, în mod normal, ar trebui să ai și gîndul că trebuie să faci orice îți stă în putere pentru ca aceste lucruri să reziste și să funcționeze din ce în ce mai bine.

Înțelegi importanța acestor lucruri doar atunci cînd ele nu mai există. Și de multe ori îți spui celebra replică, de fapt parola care îți oferă accesul spre propria aneantizare: „Mai dă-i dracu’ cu instituțiile lor! Decît așa, mai bine deloc!“ E momentul în care totul se prăbușește. Atunci cînd obosești să speri, să crezi, să vrei, sau ești de-a dreptul forțat, pînă la ultima picătură de energie, să abandonezi. Pe asta se și bazează neprietenii care lucrează zilnic la a-ți arăta că există un confort al abandonului, al aneantizării. Pe faptul că cei mai mulți preferă să privească viața la televizor, în locul efortului de a face ca lucrurile să fie mai bune în jurul lor. Mereu trebuie să existe niște alții care să se ocupe cu mersul lucrurilor. Noi n-avem timp pentru așa ceva. Uneori, vreme de cîteva secunde, chiar ne contemplăm propria lașitate și indolență, iar atunci înțelegem cum stau lucrurile. Și, pentru cîteva clipe, vedem lumea așa cum e. După care intervin imediat orgoliul, mecanismele de apărare, toate lentilele care ne asigură că percepem lumea în așa fel încît să n-o luăm razna. Și revenim la „normal“, făcînd mișto sau desconsiderîndu-i pe toți cei care își caută dreptatea sau pe cei care își consumă timp din viețile lor făcînd orice pentru ca lucrurile să fie mai bune. Partea cea mai idioată și frustrantă e că binele nu arată deloc la fel pentru toată lumea.

Dacă s-ar fi petrecut un cutremur devastator în Catalonia, poate că am fi contribuit cu ajutoare pentru sinistrați, am fi trimis mesaje de solidaritate, ne-am fi făcut auzite vocile într-un fel. Așa, nu putem să ne băgăm în treburile lor, pentru că e o chestie internă, la ei acolo. Ca-n Țara Bascilor, Scoția, Belgia, Tirolul de Sud. Nu le poți spune oamenilor ce să facă la ei acasă. Nu le poți explica nici-decum că ei trăiesc în locuri unde oamenii o duc bine. Și că, atunci cînd o duci bine, ai responsabilități mult mai mari. Față de cine ai responsabilitățile astea? Față de bunul-simț elementar, de viitorul copiilor tăi, de propria ta demnitate și față de ceea ce lași în urma ta. Ai responsabilitatea de a conserva binele și de a l propaga, așa cum poți, spre alții. Ai responsabilitatea de a fi mai conștient decît alții de contextul larg în care trăiești și de însemnătatea contribuției tale în acest mecanism. N o s o duci mai bine dacă te separi într-un moment de criză al entității statale mari în care trăiești. Vor veni alții peste tine, mult mai puternici. Și-o să-ți dai seama de cum ai pierdut tot. Dar va fi prea tîrziu. Și-o să compui din nou cîntece sfîșietoare despre libertate. O libertate care nu seamănă la chip absolut deloc cu cea pe care o vezi acum, cînd o scrii pe tricou și o strigi în gura mare în piața publică. Dar cum să le explici tu asta, ca român, cetățenilor din Catalonia? Ai și tu necazurile tale, trăiești într-un spațiu precar, nici nu se compară cu felul în care se trăiește acolo, la ei. Plus că soția liderului separatist din Catalonia e româncă din Vaslui. Deunăzi, mama dumneaei declara pentru El País – pentru că fata i-a zis să nu cumva să vorbească cu presa din România – că fiica sa mergea des la vrăjitoare, că ajută. Au ajutat-o și cînd a intrat la facultate, și cînd s-a măritat cu domnul soț. Mai poate, oare, măcar o supraproducție istorică de tămîie să alunge spiritele astea? Ce ne-o putea trezi, ca specie, pe continentul ăsta? 

Cătălin Ștefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.