Relaţia cu Dumnezeu ca prietenie e una dintre cele mai răspîndite imagini ale credinţei vii. Ea nu se mulţumeşte cu un raport de tipul puterii, al schimbului interesat, cu religia normativă. În prietenie lucrează libertatea spirituală, creativitatea umană, încredinţată că divinul aşteaptă să fie căutat, întrebat, cunoscut.
La începutul lui 2015, universitarul Stéphane Ratti, profesor de Istorie a Antichităţii tîrzii, publica în Le Figaro zece argumente pentru ca în şcolile franceze să fie predată istoria creştinismului.
În 1993, cînd l-am întîlnit, părintele Scrima a fost, în primul rînd, pentru mine, un fenomen al tradiţiei. O „arătare“ a vitalităţii, a prospeţimii ei. A fost argumentul – întrupat într-o persoană – că statura creştinismului răsăritean poate fi accesibilă în timpul de faţă, potrivit culturii, aşteptărilor, înţelegerii omului de astăzi.
Se vorbeşte mult despre devitalizarea creştinismului în modernitatea tîrzie. Statistic vorbind, pare a fi adevărat: scade notabil numărul credincioşilor practicanţi, care merg regulat la biserică. Sociologic vorbind, pare a fi adevărat: viaţa socială nu mai e normată de principii explicit religioase.
Despre ce fel de singurătate vorbim? Despre acea singurătate care se străduieşte să se înfăţişeze potrivit partenerului divin, să obţină acordul cu calitatea Lui: singurătatea ca efort de unificare a sinelui. Cea în care omul încearcă să-şi rectifice nivelurile fiinţei şi să le integreze în centrul său adînc, în inima trans-individuală.
În Joia Mare, în biserică se citesc cele „douăsprezece evanghelii“. Prin douăsprezece pasaje evanghelice e urmat drumul lui Iisus spre cruce pînă la moarte şi la punerea în mormînt pe care, a treia zi, El îl va goli de moarte.
S-a spus că în lumea tîrziu modernă nu mai aflăm nici urmă de simbolism spiritual. Că viaţa socială e atît de lipsită de referinţe tradiţionale, încît „am ieşit din religie“.
În Occidentul tîrziu modern, religia poate fi un leac împotriva singurătăţii. O mulţime de persoane spun că vin în Biserică fiindcă găsesc aici un mediu cald, binevoitor, caritabil, ocrotit de neliniştile, neaşezarea, crizele erodante din societatea mare.
Despre religie să fie vorba în fundamentalismul musulman? Pentru fundamentalişti, a fi musulman înseamnă a respecta cu stricteţe „legea religioasă“, şaria, al cărei cod pretind că doar ei îl deţin. La asta să se reducă o religie?
Dimensiunea religioasă rămîne un dat important al omului actual – fie că ea e prezentă pe linia credinţei, pe linia culturii sau, uneori, a anamorfozelor agresiv politice. Pe urmă, trăim într-o civilizaţie europeană hrănită masiv de tradiţia creştină.
De cîte ori aud un discurs feminist în materie de religios, mă îndepărtez în grabă. Ştii prea bine ce susţine, ce exagerează, ce combate: o doctrină „androcentrică“ atotstăpînitoare care ar impune femeii subordonarea în domeniul credinţei.
De barbarie cu etichetă religioasă nu ducem deloc lipsă astăzi. E lucrul cel mai larg împărtăşit, acum, în Orientul Apropiat, spunea istoricul Jean-Pierre Luizard, specialist al zonei. Miliţiile şiite care recîştigă teritoriu de la Statul Islamic nu îi sînt cu nimic mai prejos ca sălbăticie.
În troleibuz, doi tineri: blugi strîmţi, „geci“ de sky, tricouri cu pieptul imprimat. Băiatul stă jos, nepăsător; în faţa lui, în picioare, fata îi vorbeşte, face glume, nu pare deloc stingherită. Eu sînt cea stînjenită ca dinaintea anormalului. La un moment dat, băiatul se scoală totuşi şi îi oferă locul fetei. Îmi vine inima la loc.
Mă uit la o emisiune difuzată pe Viasat History, Diete uitate de vreme. Cîţiva planturoşi, simpatic de binedispuşi, se strîng într-un conac englezesc unde intră în hainele, programul de viaţă şi, desigur, regimul de slăbire din alte vîrste moderne: vremea reginei Victoria, a regelui Eduard VII, anii ’20 ai secolului trecut.
Iată un stil de demonstraţie foarte rar în România. 500 de oameni nu sînt puţini dacă ţinem seama de calitatea şi de stilul mesajului lor. Ei au adus în stradă atitudinea normalităţii responsabile, foarte rar prezentă în democraţia noastră zdruncinată.
Dar ştiu că nu s-ar prea potrivi cu situaţia din teren. Imaginarul internaţional al sărbătorii e asigurat de simpatica firmă furnizoare de cadouri, dotată cu sănii, reni şi brazi, sub conducerea jovialului Moş care izbuteşte în mod miraculos să-şi gestioneze grămezile de saci şi zborurile pe planetă.
Cercul de studiu, cînd studiul răspunde unei tematici interioare a participanţilor, e una dintre experienţele formative cele mai importante. În mediul românesc există două cazuri care au avut radiaţie publică tocmai prin izbutita lor punere în pagină, tocmai fiindcă au fost fenomene pe care s-a aplicat memoria creatoare.
L-am ascultat ani la rînd pe părintele Galeriu predicînd la biserica Silvestru. Avea un ton de pasiune riguroasă. Avea interpretări puternice, un cuvînt foarte viu. Citesc cu bucurie studiile părintelui Ioan I. Ică, unde seriozitatea credinţei se îmbină cu o judecată necomplezentă a fenomenelor religioase.
Un număr dedicat adolescenţei era firesc după recenta temă „scrisori către copiii noştri“. Motto-ul celei din urmă m-a făcut să surîd. Citatul din Khalil Gibran, poetul inspirat al Libanului îndeamnă: „copiii voştri: străduiţi-vă să fiţi ca ei, dar nu încercaţi să-i faceţi ca voi.“
La prestigiosul Festival de muzică barocă de la Ambronay, lîngă Lyon, William Christie şi Les Arts Florissants au avut, în septembrie 2009, un triumf cu oratoriul lui Händel, Susanna. A, da, ştiu interpretarea, o auzisem cu patru zile înainte, la Festivalul Enescu.
La drept vorbind, din punct de vedere religios sau spiritual, inima începe să fie interesantă abia dincolo de cord şi corazon, dacă ultimul termen e înţeles ca sediu al pasiunii şi al sentimentului. Nu că centrul corpului şi centrul afectelor nu ar fi importante. Sînt din plin.
Benedict al XVI-lea şi Francisc I. Presa a publicat din belşug, acum cîteva luni, imaginea celor doi oameni în veşminte albe, îngenuncheaţi alături în capela de la Castel Gandolfo. Alături de comentarii care să stoarcă din ea cît mai mult profit mediatic, cu supoziţii – neverificabile, deci fără risc – menite să-i adauge ceva piper, să creeze un plăcut freamăt de emoţie înaltă, dreasă cu puţină suspiciune.
De curînd, am participat la o întîlnire găzduită de Librăria Humanitas de la Cişmigiu. Locul este deja un spaţiu de convivialitate culturală, plin de evenimente, arhiplin la lansări de carte prestigioase sau la dezbaterile lunare ale lui Horia-Roman Patapievici.
Nimeni nu e obligat să dea năvală nici la post, nici la mîncare sau că ciorba de lobodă poate fi sorbită cu tot atîta lăcomie precum borşul de miel dres cu smîntînă multă. Ceea ce importă pînă la urmă este intenţia de a intra în metabolismul sărbătorii, este o minimă atenţie faţă de sensurile ei. Bucuria Învierii, eficacitatea ei covîrşesc oricum, cu anvergura lor trans-lumească, toate meritele şi pregătirile pe care, în finitudinea noastră, le-am putea achiziţiona. O spune Cuvîntul pascal al Sf
Curînd după moartea sa în 1124, Ştefan, întemeietorul comunităţii Grandmont, lîngă Limoges, apucase să facă două-trei vindecări miraculoase. Dar călugării săi erau eremiţi contemplativi şi unul dintre ei l-a ameninţat că, dacă nu încetează cu miracolele, îi va dezgropa trupul şi îl va arunca în rîu...
Grigore de Nyssa, teolog şi contemplativ înaripat din secolul al IV-lea, consemnează la un moment dat un eveniment epistolar. Înconjurat de apropiaţi, primeşte răspuns de la faimosul Libanios, mîndrie a Antiohiei şi a Răsăritului elen, maestru al cuvîntului convingător.
Acum cîţiva ani, caricaturile profetului Muhammad publicate de un ziar danez au avut parte de o furioasă mediatizare în ţările musulmane. Au stîrnit proteste furibunde, condamnări ale Occidentului, demonstraţii, agresivitate. Acelaşi lucru se întîmplă astăzi cu filmul Inocenţa musulmanilor.
Un număr din Martor, revista Muzeului Ţăranului Român, a avut ca temă, la ideea Irinei Nicolau, „Bucureştii în timpul comunismului: rezistenţă, normalitate, supravieţuire“. Ca exemple de normalitate am evocat grupurile de discuţii şi de studiu, acele grupuri informale de prieteni reuniţi în jurul unor lecturi, al unui interes cultural sau spiritual comun.
Adam Michnik amintea că, în Polonia, rezistenţa anticomunistă i-a adus aproape pe unii membri ai Bisericii şi ai intelighenţiei laice. Oameni care în genere nu aveau preocupări şi stiluri de gîndire similare au descoperit că îi uneşte totuşi ceva fundamental: fidelitatea faţă de valori ale civilizaţiei europene, un umanism care poate îmbina adeziunea religioasă şi adeziunea laică.
În articolul meu „ICR insultat pentru performanţă“ scriam: „... dl Ponta a vrut să-şi încerce puterile de mic autoritar, declarînd albul cel mai limpede negreală“. Într-adevăr, ceea ce stîrneşte indignare în Ordonanţa de Urgenţă cu privire la ICR nu e numai faptul că se încearcă distrugerea unei instituţii de calitate europeană, că fiind o excepţie fericită, ea trebuie neapărat rasă.
La drept vorbind, mila s-a cam demodat. Pentru europeanul modern, e stingheritor să ajungă obiect al milei. Ar însemna să privească "de jos" spre un binefăcător care îşi exercită pe spinarea lui dărnicia. "Miluit", omul modern s-ar afla într-o situaţie de dependenţă faţă de un altul mai izbutit din punct de vedere social ori uman.
Datorită lui Horia-Roman Patapievici şi echipei lui, Institutul Cultural Român a fost timp de aproape opt ani o excepţie tonică în peisajul românesc. A fost o instituţie izbutită, o izbîndă instituţională. Cu un program limpede, pus în aplicare prin metode eficace, ICR a funcţionat la nivelul cel mai bun al instituţiilor culturale europene.
Există tentative facile de a discredita religia: i se face, de pildă, un portret caricatural, de corset care sufocă energiile omenescului. Se procedează foarte simplu: anumite aspecte socio-religioase de scleroză, extremism, mohoreală sînt absolutizate, devin religia însăşi, logica ei internă.
E oare nepotrivit ca intelectualul să se comporte în credinţă ca intelectual? E inutil să-şi păstreze în acest domeniu profilul specific sau măcar ideal: pofta de a înţelege, îndeletnicirea cu ideile, informaţia riguroasă, obişnuinţa judecăţii critice, sensibilitatea faţă de nuanţe şi de niveluri de interpretare pentru orice temă de care se apropie?
Cînd o sărbătoare e pe cale să treacă, te simţi de multe ori dezamăgit sau descurajat. Pregătirea ei, perioada orientată spre sărbătoare au însemnat aşteptarea plină de speranţă a ceva extraordinar, cu totul nou, care să-ţi transforme viaţa cu noutatea lui. După ce strălucirea festivităţilor s-a stins, resimţi în mod obişnuit un declin.
În octombrie au avut loc la Bucureşti două dezbateri incluse în programul pe care Vaticanul l-a intitulat, după o expresie a Bibliei, „Curtea neamurilor“. Numele indică acel spaţiu al Templului unde neevreii puteau participa la venerarea Dumnezeului unic şi pe care Christos l-a deschis în mod universal.
Citesc adeseori pe Internet articolele de ziar ale unor intelectuali cu voce publică importantă. Am în general grijă să nu-mi scape mouse-ul în zona de forum. Cu excepţia cîtorva intervenţii cuviincioase, locul e plin de ură măruntă, grasă, indecentă; colcăie de sudălmi şi calomnii slinoase.
A vizita un mare muzeu e, după mine, muncă grea. Ai de înfruntat sute de opere, mai graţioase ori mai măreţe, mai academice ori mai revoluţionare, de la unele care îţi taie suflarea la altele care te lasă rece. Cîteodată eşti recunoscător celor din urmă: îţi dau o clipă de odihnă, poţi face cîţiva paşi mai departe avînd conştiinţa liniştită.
Invitată de băiatul meu, am petrecut o săptămînă la Cambridge şi în împrejurimi. Ca pe mulţi alţi vizitatori, probabil, m-a izbit mai pretutindeni „compoziţia spaţiului“. În ce mă priveşte, am observat trei feluri de îmbinări. Întîi continuitatea – atît de rafinată încît apare drept firească – între construcţia bătrînă şi grădina proaspătă, între monument şi izlaz.
Cînd nu aţipeşte în convenţie ori suficienţă, relaţia maestru – discipol e una dintre cele mai intense experienţe omeneşti. O dovedesc extremele pe care le poate atinge: ataşament pasionat şi traumă a rupturii, fidelitate neştirbită, dar şi rivalitate aspră între îndrumător şi învăţăcelul emancipat, intimitate hrănitoare şi melancolie acută a depărtării.
Andrei Cornea a publicat anul trecut la Humanitas volumul O istorie a nefiinţei în filozofia greacă. De la Heraclit la Damascios. Ca şi în alte cărţi ale sale, el ne pune în faţă o temă neobişnuită, întrucîtva secundă, care – cercetată în logica ei intimă, în articulaţiile, aventurile şi vîrstele ei – ajunge să ia chipul unei entităţi vii, plină de trăsături şi carne. Se crede de multe ori că, absorbită de lumina fiinţei, gîndirea elenă veche ar fi fost insensibilă la tematica penumbrelor ontice
La începutul lui 2011 am vrut să-mi plătesc, ca de obicei, asigurarea de sănătate. De astă dată nu la sector, ci la Casa de Asigurări de Sănătate a Municipiului Bucureşti. Noul ei sediu, din str. Gheorghe Ţiţeica, e luxos: marmură gri, ascensoare silenţioase, pereţi vitraţi.
Modernitatea tîrzie – cu separarea dintre Biserică şi Stat, cu accentul ei pe pluralism, cu statura atît de înaltă acordată individului – nu are ea destule date de care creştinismul răsăritean ar putea profita? Nu determină ea instituţia credinţei să-şi recupereze libertatea faţă de instituţiile terestre, să fie în dialog, dar nu în amestec cu ele?
Se spune că în mulţimea de nume şi de litere ale Textului, Dumnezeu e prezent „contractat“, îşi autolimitează nemărginirea, se lasă „prins“ (asur) în ele aşa cum, în Cîntarea Cîntărilor, regele se află prins, captiv (asur) în buclele Sulamitei.
În ultimii ani, cîteva edituri au iniţiat colecţii de texte şi de studii ale gîndirii creştine răsăritene. Cele realizate de Ioan I. Ică jr. şi editura sa de la Sibiu, Deisis, au o vigoare aparte. Om al Bisericii şi universitar, Ioan I. Ică îmbină angajamentul faţă de tradiţie şi curajul de a o cerceta în mod riguros.
În spaţiul de forum al articolului meu „Funcţia critică a credinţei în modernitatea tîrzie“ (în Dilema veche, nr. 352, 11-17 noiembrie 2010), a apărut un comentariu al cărui năduf depăşeşte simpla reacţie personală. Voi încerca de aceea să răspund în legătură cu două puncte vizate de interlocutorul meu.
În 1980, André Scrima a ţinut la Facultatea de Ştiinţe religioase a Universităţii Saint-Joseph din Beirut un curs pe tema-interogaţie: „Conştiinţa credinţei exercită ea o funcţie critică faţă de ordinea lumii?“. Cercetarea avea drept obiect chipul modernităţii tîrzii şi raportarea credinţei – în stare de luciditate inspirată sau reflexivă – la acest chip. Ea privea de asemenea distanţa participativă sau conflictuală a religiei faţă de cea mai recentă configuraţie a civilizaţiei occidentale.
De mai bine de un deceniu încoace, literatura patristică a revenit, în România, pe piaţa studiilor religioase, a ideilor, a culturii. Specialişti, mai cu seamă tineri legaţi de mediul universitar occidental, şi editori de prestigiu oferă publicului textele Părinţilor Bisericii aşezate într-o ramă academică largă, erudită, alcătuită din ce e mai recent în materie de cercetare a gîndirii religioase.
În mod previzibil, în mod regretabil, tragedia de la Maternitatea Giuleşti are toate datele pentru a fi transformată într-un subiect mediatic gras. Caracterul sinistru (şi senzaţional) al accidentului, nefiabilitatea dotărilor şi iresponsabilitatea unor cadre spitaliceşti, sărăcia sistemului medical în genere, vîrsta şi neajutorarea victimelor, durerea părinţilor, toate au fost/sînt – iar şi iar – exploatate în jurnale de actualităţi, reportaje, interviuri, mese rotunde, talk-show-uri, generice
