Moartea fără religie
- nou-născuţii arşi de la Maternitatea Giuleşti -
În mod previzibil, în mod regretabil, tragedia de la Maternitatea Giuleşti are toate datele pentru a fi transformată într-un subiect mediatic gras. Caracterul sinistru (şi senzaţional) al accidentului, nefiabilitatea dotărilor şi iresponsabilitatea unor cadre spitaliceşti, sărăcia sistemului medical în genere, vîrsta şi neajutorarea victimelor, durerea părinţilor, toate au fost/sînt – iar şi iar – exploatate în jurnale de actualităţi, reportaje, interviuri, mese rotunde, talk-show-uri, generice cu ştirile tari. Sigur că acest accident pune probleme care merită discutate public. Sigur că el ne aruncă în faţă carenţe ale societăţii mari. Sigur că el îi interpelează pe politicieni, pe administratorii sistemului medical, pe analiştii stării morale a comunităţii şi, indirect, pe noi toţi. Dar ai impresia că dorita eficacitate care ar putea decurge din masa de discuţii televizate riscă să rămînă mult în urma profitului mediatic net, al potenţialului de spectacol valorificat fără întîrziere, al luptelor politice de imagine care iau tragedia drept pretext. Ai impresia că există riscul să se repete, la scară mai mare, ce s-a întîmplat la Giuleşti: nu pe soluţiile concrete ale problemei să se concentreze atenţia, ci pe chermeza mediatică.
Totuşi, prin zumzetul ei ajung să străbată întrebări chiar mai grave decît cele care privesc sistemul medical, eroarea profesională şi morală, starea societăţii actuale. Sînt întrebări mai radicale, pe care oamenii şi le-au pus dintotdeauna, întrebări despre destinul total al omului. Părinţi nou-născuţilor morţi ar vrea să-i îngroape creştineşte. Biserica nu poate răspunde acestei dorinţe, de vreme ce copiii nu au apucat să fie botezaţi, să devină membri ai Bisericii. Un preot intervievat la jurnalul de ştiri a explicat, cu toată compasiunea, că victimele nu au fost cuprinse în instituţia care îi conduce pe oameni la Împărăţia cerurilor. Aşadar, pe lîngă durerea de a-şi vedea copiii morţi de o moarte groaznică şi revoltătoare, pe lîngă durerea de a nu le putea da slujba creştină de îngropare, părinţii ar avea de îndurat şi chinul de a-şi şti copiii, cu nimica vinovaţi, suspendaţi din speranţa vieţii veşnice. Crainica TV i-a pus preotului o întrebare pe cît de firească, pe atît de gravă şi de fertilă: aceşti copii nu sînt şi ei ai lui Dumnezeu? Cum pot fi ei excluşi de sub grija atotcuprinzătoare a Creatorului?
Moartea pruncilor nebotezaţi a fost de secole o spaimă a părinţilor creştini, o problemă a vieţii religioase. Ea îi punea pe credincioşi în faţa unui scandal: totala nevinovăţie personală îmbinată cu nesiguranţa accesului, dacă nu cumva cu exluziunea de la viaţa fără moarte. Pentru aceste cazuri-limită s-au căutat soluţii-limită. Cea mai la îndemînă a fost desigur botezul copilului cît mai curînd după naştere. Ca mulţi alţii, veneţianul Francesco Guardi a primit botezul chiar în ziua naşterii. Biserica însăşi socoteşte că, fiind născut din părinţi creştini, copilul poate fi considerat potenţial creştin, pe cale de a fi creştinat, şi are rugăciuni minime de protecţie pentru el. Se socotea apoi că rugăciunile părinţilor şi slujbele făcute de ei pentru copil i-ar fi de ajutor în destinul lui post-mortem, că părinţii i-ar sluji întrucîtva drept chezaş. Au existat şi există în pămîntul sfinţit al cimitirelor zone de margine pentru aceste fiinţe rămase pe frontiera între viaţă şi moarte, între naştere şi naşterea din nou. Catolicismul, care a administrat în chip foarte detaliat lumea de dincolo, le rezerva acolo o zonă vagă, unde nu sufereau, dar erau privaţi de lumină, anume „limburile“, nici paradis, nici infern, nici purgatoriu, pentru a aştepta judecata finală a lumii. În sfîrşit, o serie de relatări pioase – în care se împletesc durerea, nădejdea şi un firesc al miraculosului în care trăiau societăţile mai vechi – vorbesc despre copii morţi care, jeliţi de ai lor şi aduşi la altar, au înviat pentru scurtă vreme, atît cît să fie botezaţi, şi au adormit din nou. Anumite sanctuare dedicate unui sfînt, dar mai ales Maicii Domnului, numărau în vistieria lor de miracole asemenea învieri.
Odată cu schimbarea de atmosferă de la Conciliul Vatican II, Biserica catolică a abandonat teza localizării post-mortem a pruncilor nebotezaţi într-o zonă de clarobscur, insistînd în schimb pe mila universală a lui Dumnezeu. Biserica ortodoxă declară că soarta copiilor nebotezaţi îi este necunoscută, că ea stă sub grija misterioasă a Domnului. Ritual, sacramental, teologic vorbind, copiii morţi fără botez nu sînt incluşi în Biserică. Aşa încît, ea nu are căderea şi posibilitatea de a le lua în grijă destinul. Asistenţa pe care Biserica o poate oferi în aceste cazuri-limită e una indirectă, „de la distanţă“, care trimite la o putere mai largă, cea a Prezenţei transcendente care o locuieşte. Dar aşa stînd lucrurile, nu e Biserica îndemnată să-şi pună întrebarea despre faptul că instituţia ei, irigată şi umplută de Prezenţa divină, nu închide totuşi în sine toate posibilităţile, toată puterea salvatoare a divinului? Nu este ea îndemnată să ia aminte că nu se poate socoti pe sine singura reprezentantă în istorie a lui Dumnezeu, deţinătoarea în exclusivitate a cheilor mîntuirii, a planului divin? Moartea copiilor nebotezaţi arată ce scandal ar reprezenta interpretarea în sens exclusivist a adagiului extra ecclesiam nulla salus. Ea arată şi a arătat mereu că universalitatea Bisericii nu poate fi înţeleasă ca o universalitate de expansiune, care ar ajunge să înglobeze la un moment dat al istoriei întreaga umanitate veritabilă, cei din afară putînd fi socotiţi „damnaţi“, necredincioşi, carenţi, secunzi, din punct de vedere spiritual. Oricît de prosperă şi de vastă ar fi întinderea unei religii, a unei Biserici, moartea copiilor nebotezaţi arată – chiar din sînul comunităţii pe care acea religie o îngrijeşte – că există o ireductibilă alteritate pe care instituţia religioasă nu o poate acoperi şi resorbi, o alteritate ce cade în grija Universalului viu, revărsat dincolo de graniţele oricărei instituţii. Viaţa care nu ajunge să treacă de la naşterea naturală la cea instituţional-religioasă face un puternic semn vertical spre Universalul transcendent, nelimitabil la adeziuni instituţionale.
Însă în raport cu o instituţie religioasă, există şi alterităţi netragice, alterităţi mai vaste, neaccidentale, bogat semnificative, care se impun atenţiei cu o pregnanţă de neevitat: alteritatea celorlalte credinţe şi spaţii de civilizaţie, alteritatea lumii şi a culturii laice. Conştienţi de necesitatea de a privi toate aceste alterităţi în lumina verticală a Universalului, teologi catolici liberali au vorbit despte „cristianitate“, despre o prezenţă a lui Christos care nu ia acolo chipul explicit al discursului creştin, ci le irigă sub alte forme cu aceeaşi viaţă, cu aceeaşi interpelare verticală. André Scrima vorbea despre „diferenţialul eschatologic“ din perspectiva căruia sînt de privit celelalte credinţe şi laicitatea, despre diferenţa de nivel între policromia orizontală a istoriei şi zenitul divin care le înglobează, care le dă posibilitatea de a fi şi le judecă pe toate în lumina lui universală. Pentru André Scrima, asemenea alterităţi sînt provocări fertile, îndemnuri de a-l căuta pe Dumnezeu „dincolo de orice închidere“, de a descoperi modurile diferite în care Unul se comunică fără excluziune.
În măsura în care o instituţie religioasă rămîne atentă la ireductibilele alterităţi pe care istoria – ca şi viaţa curentă – i le pun dinainte, ea are un mijloc privilegiat de a-şi depăşi limitările, de a da transparenţă limitelor ei. Pentru o religie, alterităţile onorate în alteritatea lor devin un mijloc de a sesiza infinitul divin, Universalul inepuizabil care o locuieşte.
Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase şi doctor în filozofie. Cele mai recente cărţi publicate sînt Europa şi întîlnirea religiilor (Polirom, 2005) şi Jurnal de inactualităţi (Paideea, 2005).
