Moartea fără religie

Publicat în Dilema Veche nr. 342 din 2 septembrie - 8 septembrie 2010
Moartea fără religie jpeg

- nou-născuţii arşi de la Maternitatea Giuleşti -

În mod previzibil, în mod regretabil, tragedia de la Maternitatea Giuleşti are toate datele pentru a fi transformată într-un subiect mediatic gras. Caracterul sinistru (şi senzaţional) al accidentului, nefiabilitatea dotărilor şi iresponsabilitatea unor cadre spitaliceşti, sărăcia sistemului medical în genere, vîrsta şi neajutorarea victimelor, durerea părinţilor, toate au fost/sînt – iar şi iar – exploatate în jurnale de actualităţi, reportaje, interviuri, mese rotunde, talk-show-uri, generice cu ştirile tari. Sigur că acest accident pune probleme care merită discutate public. Sigur că el ne aruncă în faţă carenţe ale societăţii mari. Sigur că el îi interpelează pe politicieni, pe administratorii sistemului medical, pe analiştii stării morale a comunităţii şi, indirect, pe noi toţi. Dar ai impresia că dorita eficacitate care ar putea decurge din masa de discuţii televizate riscă să rămînă mult în urma profitului mediatic net, al potenţialului de spectacol valorificat fără întîrziere, al luptelor politice de imagine care iau tragedia drept pretext. Ai impresia că există riscul să se repete, la scară mai mare, ce s-a întîmplat la Giuleşti: nu pe soluţiile concrete ale problemei să se concentreze atenţia, ci pe chermeza mediatică. 

Totuşi, prin zumzetul ei ajung să străbată întrebări chiar mai grave decît cele care privesc sistemul medical, eroarea profesională şi morală, starea societăţii actuale. Sînt întrebări mai radicale, pe care oamenii şi le-au pus dintotdeauna, întrebări despre destinul total al omului. Părinţi nou-născuţilor morţi ar vrea să-i îngroape creştineşte. Biserica nu poate răspunde acestei dorinţe, de vreme ce copiii nu au apucat să fie botezaţi, să devină membri ai Bisericii. Un preot intervievat la jurnalul de ştiri a explicat, cu toată compasiunea, că victimele nu au fost cuprinse în instituţia care îi conduce pe oameni la Împărăţia cerurilor. Aşadar, pe lîngă durerea de a-şi vedea copiii morţi de o moarte groaznică şi revoltătoare, pe lîngă durerea de a nu le putea da slujba creştină de îngropare, părinţii ar avea de îndurat şi chinul de a-şi şti copiii, cu nimica vinovaţi, suspendaţi din speranţa vieţii veşnice. Crainica TV i-a pus preotului o întrebare pe cît de firească, pe atît de gravă şi de fertilă: aceşti copii nu sînt şi ei ai lui Dumnezeu? Cum pot fi ei excluşi de sub grija atotcuprinzătoare a Creatorului? 

Moartea pruncilor nebotezaţi a fost de secole o spaimă a părinţilor creştini, o problemă a vieţii religioase. Ea îi punea pe credincioşi în faţa unui scandal: totala nevinovăţie personală îmbinată cu nesiguranţa accesului, dacă nu cumva cu exluziunea de la viaţa fără moarte. Pentru aceste cazuri-limită s-au căutat soluţii-limită. Cea mai la îndemînă a fost desigur botezul copilului cît mai curînd după naştere. Ca mulţi alţii, veneţianul Francesco Guardi a primit botezul chiar în ziua naşterii. Biserica însăşi socoteşte că, fiind născut din părinţi creştini, copilul poate fi considerat potenţial creştin, pe cale de a fi creştinat, şi are rugăciuni minime de protecţie pentru el. Se socotea apoi că rugăciunile părinţilor şi slujbele făcute de ei pentru copil i-ar fi de ajutor în destinul lui post-mortem, că părinţii i-ar sluji întrucîtva drept chezaş. Au existat şi există în pămîntul sfinţit al cimitirelor zone de margine pentru aceste fiinţe rămase pe frontiera între viaţă şi moarte, între naştere şi naşterea din nou. Catolicismul, care a administrat în chip foarte detaliat lumea de dincolo, le rezerva acolo o zonă vagă, unde nu sufereau, dar erau privaţi de lumină, anume „limburile“, nici paradis, nici infern, nici purgatoriu, pentru a aştepta judecata finală a lumii. În sfîrşit, o serie de relatări pioase – în care se împletesc durerea, nădejdea şi un firesc al miraculosului în care trăiau societăţile mai vechi – vorbesc despre copii morţi care, jeliţi de ai lor şi aduşi la altar, au înviat pentru scurtă vreme, atît cît să fie botezaţi, şi au adormit din nou. Anumite sanctuare dedicate unui sfînt, dar mai ales Maicii Domnului, numărau în vistieria lor de miracole asemenea învieri. 

Odată cu schimbarea de atmosferă de la Conciliul Vatican II, Biserica catolică a abandonat teza localizării post-mortem a pruncilor nebotezaţi într-o zonă de clarobscur, insistînd în schimb pe mila universală a lui Dumnezeu. Biserica ortodoxă declară că soarta copiilor nebotezaţi îi este necunoscută, că ea stă sub grija misterioasă a Domnului. Ritual, sacramental, teologic vorbind, copiii morţi fără botez nu sînt incluşi în Biserică. Aşa încît, ea nu are căderea şi posibilitatea de a le lua în grijă destinul. Asistenţa pe care Biserica o poate oferi în aceste cazuri-limită e una indirectă, „de la distanţă“, care trimite la o putere mai largă, cea a Prezenţei transcendente care o locuieşte. Dar aşa stînd lucrurile, nu e Biserica îndemnată să-şi pună întrebarea despre faptul că instituţia ei, irigată şi umplută de Prezenţa divină, nu închide totuşi în sine toate posibilităţile, toată puterea salvatoare a divinului? Nu este ea îndemnată să ia aminte că nu se poate socoti pe sine singura reprezentantă în istorie a lui Dumnezeu, deţinătoarea în exclusivitate a cheilor mîntuirii, a planului divin? Moartea copiilor nebotezaţi arată ce scandal ar reprezenta interpretarea în sens exclusivist a adagiului extra ecclesiam nulla salus. Ea arată şi a arătat mereu că universalitatea Bisericii nu poate fi înţeleasă ca o universalitate de expansiune, care ar ajunge să înglobeze la un moment dat al istoriei întreaga umanitate veritabilă, cei din afară putînd fi socotiţi „damnaţi“, necredincioşi, carenţi, secunzi, din punct de vedere spiritual. Oricît de prosperă şi de vastă ar fi întinderea unei religii, a unei Biserici, moartea copiilor nebotezaţi arată – chiar din sînul comunităţii pe care acea religie o îngrijeşte – că există o ireductibilă alteritate pe care instituţia religioasă nu o poate acoperi şi resorbi, o alteritate ce cade în grija Universalului viu, revărsat dincolo de graniţele oricărei instituţii. Viaţa care nu ajunge să treacă de la naşterea naturală la cea instituţional-religioasă face un puternic semn vertical spre Universalul transcendent, nelimitabil la adeziuni instituţionale. 

Însă în raport cu o instituţie religioasă, există şi alterităţi netragice, alterităţi mai vaste, neaccidentale, bogat semnificative, care se impun atenţiei cu o pregnanţă de neevitat: alteritatea celorlalte credinţe şi spaţii de civilizaţie, alteritatea lumii şi a culturii laice. Conştienţi de necesitatea de a privi toate aceste alterităţi în lumina verticală a Universalului, teologi catolici liberali au vorbit despte „cristianitate“, despre o prezenţă a lui Christos care nu ia acolo chipul explicit al discursului creştin, ci le irigă sub alte forme cu aceeaşi viaţă, cu aceeaşi interpelare verticală. André Scrima vorbea despre „diferenţialul eschatologic“ din perspectiva căruia sînt de privit celelalte credinţe şi laicitatea, despre diferenţa de nivel între policromia orizontală a istoriei şi zenitul divin care le înglobează, care le dă posibilitatea de a fi şi le judecă pe toate în lumina lui universală. Pentru André Scrima, asemenea alterităţi sînt provocări fertile, îndemnuri de a-l căuta pe Dumnezeu „dincolo de orice închidere“, de a descoperi modurile diferite în care Unul se comunică fără excluziune. 

În măsura în care o instituţie religioasă rămîne atentă la ireductibilele alterităţi pe care istoria – ca şi viaţa curentă – i le pun dinainte, ea are un mijloc privilegiat de a-şi depăşi limitările, de a da transparenţă limitelor ei. Pentru o religie, alterităţile onorate în alteritatea lor devin un mijloc de a sesiza infinitul divin, Universalul inepuizabil care o locuieşte. 

Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase şi doctor în filozofie. Cele mai recente cărţi publicate sînt Europa şi întîlnirea religiilor (Polirom, 2005) şi Jurnal de inactualităţi (Paideea, 2005).

14432651257 2f5a92d0bd k jpg
Pădurea și parcul
Acolo, în pădure, realizezi că tu ești un musafir, primit acolo cu îngăduință, și că este cazul să nu rămînă urme ale trecerii tale.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
De ce urăsc statul român?
Profesorul Aurel Romilă, care a murit recent, spunea că cele mai multe dintre bolile psihice ni se trag de la societatea în care trăim.
p 19 jpg
Mizele vulgarității
O miză a vulgarității ar fi vizibilitatea, tradusă prin „rating” – și e suficient să ne uităm la rețetele emisiunilor de așa-zis divertisment de la televiziunile comerciale românești, pentru a înțelege de ce este atît de mult folosită.
p 20 Sfintul Serafim din Sarov WC jpg
Delir cu complicaţii religioase
Nu e oare de rîs scenariul fantast al „războiului sfînt” împotriva unui Occident care ar ameninţa, cu otrava lui, bastionul rus, refugiu al valorilor tradiţionale?
Theodor Pallady jpeg
Interludiu confesiv
Fetișul desacralizării a devenit atît de tiranic încît nu mai permite nici veracitatea blasfemiei sau defularea ironică.
Zizi și neantul jpeg
Setea
Siropul, de altfel, combinat cu apă de la chiuvetă, era unul din deliciile aleatorii ale copilăriei mele.
p 24 M  Plesu 2 jpg
Cu ochii-n 3,14
Cum ar fi un parteneriat al Poștei și cu HoReCa?
Zizi și neantul jpeg
Alarme, sonerii, zgomote… – din alte vremi
Aproape vii, ceasurile ne umpleau singurătățile.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
#metoo? În România?! Să fim serioși!
Nu cred că există vreo femeie, cel puțin din generația mea, care să nu fi trecut măcar o dată în viață printr-o experiență de hărțuire sexuală
p 20 N  Steinhardt jpg
N. Steinhardt despre creștinismul firesc
Creștinismul devine un regim natural al vieții, un accent care însoțește gesturile cele mai mărunte ale cotidianului.
Polul jpg
Colonialism și misionarism
Reconcilierea dintre colonialism și misiunea creștină internațională este foarte complexă.
p 24 S M  Georgescu jpg
Cu ochii-n 3,14
A ajuns acasă rîzînd, a rîs toată noaptea și nu s-a oprit nici a doua zi (joi), nimic neputîndu-i pune capăt veseliei.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
În ochii ei era dragoste, multă dragoste
Cît de repede se petrecea totul, fără să analizezi, fără să-ți pui întrebări, fără să te gîndești la un viitor, erau ca niște fire care se înșiră, apoi se deșiră, ca o lumînare care se aprinde undeva în noapte, arde întîi viu, apoi mocnit și se stinge de la sine.
Un album studiu al bisericilor transilvane jpeg
Un album-studiu al bisericilor transilvane
Textul are sobrietate ştinţifică, devotament faţă de documentarea monumentelor şi a vieţii religioase care le-a modelat şi care s-a modelat, de-a lungul timpului, în jurul verticalei lor.
Theodor Pallady jpeg
Tiparul și Cartea cărților
Nu știu să se fi publicat la noi, pînă acum, o asemenea panoramă a edițiilor tipărite ale Sfintei Scripturi de pe orice meridian și în mai toate limbile cunoscute.
Zizi și neantul jpeg
În mulțime
Oamenii prezenți erau animați de entuziasm, dar de unul mai blînd, mai difuz.
Visez parcaje subterane jpeg
Visez parcaje subterane
Locuitorii la bloc ar trebui să-și privească cartierul ca pe propria curte și să lase mașinile la bulevarde, pentru a se bucura de natură.
Cu ochii n 3,14 jpeg
Cu ochii-n 3,14
Un bărbat de 60 de ani a mers la dentist pentru o plombă și a ajuns la urgență direct în operație, pentru că a înghițit capul frezei care-i scormonea dintele.
Oh salvie levănțică iasomie trandafir jpeg
Oh salvie levănțică iasomie trandafir
La început, l-am întîlnit pe Mircea Anghelescu ca profesor, în Amfiteatrul „Bălcescu“.
Zizi și neantul jpeg
Din mers, „mici” bucurii
Bucuria trece dincolo de tine și o-mpărtășești, involuntar în general, și celorlalți.
„Voi cine spuneţi că sînt?“ O pledoarie jpeg
Privirea lui Chateaubriand
Memoriile au fost proiectate – cum altfel? – pentru posteritate, dar ca o voce de dincolo de mormînt.
Filosofie și muzică  Gabriel Marcel jpeg
Filosofie și muzică. Gabriel Marcel
Muzica este așadar, în mod primordial, nu un obiect al gîndirii, ci un mod al ei.
Cu ochii n 3,14 jpeg
Cu ochii-n 3,14
...mai mulți americani au murit înecați cu lăptuci decît mușcați de șerpi și de crocodili, combinat.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Speranța moare ultima?
Mereu m-am întrebat dacă speranța care poate aduce cu sine un soi de idealism în a privi lucrurile din jurul tău folosește într-adevăr la ceva.

Adevarul.ro

image
Implicaţiile distrugerii crucişătorului Moskva, nava amiral a flotei ruse la Marea Neagră | adevarul.ro
Atacul asupra crucisatorului Moskva", nava-amiral a flotei ruse la Marea Neagra, are valoare simbolica si militara, spune profesorul Michael Petersen, citat de BBC. Nava ...
image
Topul celor mai valoroase monumente istorice lăsate în ruină. De ce nimeni nu le-a îngrijit VIDEO | adevarul.ro
O multime de monumente istorice faimoase din judetul Hunedoara nu au mai fost ingrijite si restaurate de mai multe decenii.

HIstoria.ro

image
Victimele stalinismului, investigate de un medic român incoruptibil
lexandru Birkle a participat la investigarea gropilor comune cu victimele stalinismului, găsite de administraţia germană a Ucrainei în orașul Viniţa, precum și în localitatea Tătarca de lângă Odessa.
image
Una dintre cele mai crude și spectaculoase metode de execuție
Călcarea sau strivirea de către un elefant este o metodă de execuție sau de tortură mai puțin cunoscută de-a lungul istoriei, deși a fost practicată până în secolul al XIX-lea.
image
Graffiti: artă sau vandalism?
De-a lungul istoriei sale zbuciumate, acest gen artistic a reprezentat mereu un subiect fierbinte, pus la zid și supus dezbaterilor din societate. Este bun sau rău graffiti-ul?