Dialog în jurul lui Dumnezeu necunoscut

În octombrie au avut loc la Bucureşti două dezbateri incluse în programul pe care Vaticanul l-a intitulat, după o expresie a Bibliei, „Curtea neamurilor“. Numele indică acel spaţiu al Templului unde neevreii puteau participa la venerarea Dumnezeului unic şi pe care Christos l-a deschis în mod universal. Cortile dei gentili îşi propune dialogul credinţei cu non-credincioşii, mai precis cu ne-religioşii. Responsabilii Bisericii Catolice înţeleg să reacţioneze astfel faţă de un fenomen masiv în Europa de astăzi. Indiferenţa religioasă, mai degrabă decît ateismul, este cea care s-a instalat în conştiinţa multor europeni. Din supunere faţă de ideologia dominantă, din lipsă de educaţie religioasă, la care se adaugă dezamăgiri, motivate sau nu, pe care le pot produce instituţiile religiei, o mare parte dintre europeni au ajuns să ignore tematica credinţei, textele şi înţelesurile ei. Mulţi au pierdut chiar memoria culturală a religiei, ceea ce le diminuează capacitatea de a-şi înţelege propriul trecut. Nici patrimoniul de gîndire, nici cel de cultură vizuală sau literară al Europei nu pot fi descifrate fără a cunoaşte datele creştine şi ebraice. Dar, dincolo de această uitare, nevoia de sens, nevoia de absolut, nevoia de comunicare cu un Altul rămîn prezente chiar în omul indiferent religios. Iată cîteva teme ale dialogului între cardinalul Gianfranco Ravasi şi Horia-Roman Patapievici la Ateneul Român, întîlnire urmată, la Colegiul Noua Europă, Institut de Studii avansate, de un colocviu prezidat de cardinalul Ravasi şi de Andrei Pleşu. Lui Bogdan Tătaru-Cazaban, ambasadorul României pe lîngă Sfîntul Scaun, i se datorează în bună măsură organizarea acestor evenimente. Împreună cu New Europe College, el a propus ca temă a colocviului: „Raţiunea şi antinomiile credinţei. Dialogul între cei ce cred şi cei ce nu cred“. Pe aceşti din urmă interlocutori Papa Benedict al XVI-lea îi definea drept oameni cărora „religia le e străină, iar Dumnezeu le e necunoscut, dar care vor totuşi să se apropie de El ca necunoscut“. Căutarea lui „Dumnezeu necunoscut“: iată deja o temă înaltă, despre care cei ce cred şi cei ce nu cred pot sta consistent de vorbă, confruntîndu-şi perspectivele.  

Credinţa însăşi nu are ea drept ţintă ultimă tocmai cunoaşterea de-necuprinsului lui Dumnezeu, a incomprehensibilităţii sale, intens atrăgătoare? Nu e aceasta antinomia prin excelenţă a credinţei, antinomia ei apofatică? Dumnezeu se face cunoscut – în trup de om, în istorie, în Biserică, în adîncul sufletului – pentru a-şi revela de-necuprinsul, misterul, în care îl atrage tot mai departe, tot mai intim pe om. De la Grigore de Nyssa şi Ioan Hrisostomul la Eckhart şi Cusanus – pentru a-i pomeni doar pe aceştia –, Dumnezeu în miezul lui dens, depăşind orice posibilitate de comprehensiune, e ţinta care îi mobilizează, care le cere cunoaştere, care îi absoarbe. 

În această aventură a cunoaşterii mistice, raţiunea are un rol bine definit. Un rol secund faţă de cel al intelectului contemplativ, articulat cu el, dar nu mai puţin necesar pentru a menţine în conştiinţă tensiunea mobilizatoare a antinomiei Dumnezeu revelat – Dumnezeu incomprehensibil. Despre acest rol înşir mai jos cîteva notaţii cu referinţă la Simone Weil, Nikolai Berdiaev şi Cusanus. 

1) Pentru ei, raţiunea se exercită pe de o parte pregătitor. Ea are misiunea de a critica şi depăşi tocmai imaginile prea cunoscute, plate, „oprite în loc“ ale divinului, concepţiile care îl situează la îndemînă, potrivit unor categorii naturale absolutizate. Primii doi au tematizat intens scandalul chipurilor sociomorfe, mundane – de tipul dominaţiei constrîngătoare (Dumnezeu ca Stăpîn discreţionar), al judecăţii penale (Dumnezeu împărţitor de pedepse şi răsplăţi), al logicii neparadoxale (un Dumnezeu prins la strîmtoare între atotputerea şi atotbunătatea sa). Ei au criticat chipul „static“, „limitat“, pe care conformismele religioase îl atribuie divinului: un chip obiectivat, pus, dacă nu impus omului din afară, faţă de care experienţa personală rămîne secundă, iar interogaţia intelectuală e stînjenită. În acest sens, ei au vorbit, se ştie, chiar despre un „ateism purificator“, care să topească obiectivările de tip colectiv şi socio-istoric ale lui Dumnezeu, pentru ca persoana umană, dinlăuntrul ei trans-individual, să fie partenerul de cunoaştere, de libertate, de creativitate al lui Dumnezeu. „Purificarea conştiinţei creştine de sociomorfism – spunea Berdiaev – îmi apare ca o misiune importantă a filozofiei creştine.“ El clama necesitatea de a construi – prin analogie cu teologia apofatică – o „sociologie apofatică“, o viziune a societăţii în care subiectivitatea umană, în statura ei completă, să fie axială, iar obiectivările, „produsele“ faptelor ei de gîndire, de acţiune, de organizare, să fie recunoscute ca avînd o realitate secundă, simbolică, exterioară, trecătoare, de depăşit. Nu tot un astfel de proiect de societate construieşte Simone Weil în L’enracinement? Bazat pe „exigenţa de bine absolut care locuieşte în inima omului, dar îşi are sursa într-o realitate din afara lumii“, el trebuia să fie un program orientat de aspiraţii creştine, dar inteligibil, convingător pentru credincioşi şi necredincioşi.

Tot în rolul pregătitor al raţiunii intră capacitatea ei de a identifica situaţiile de antinomie, care – în tensiunea opoziţiei lor – deschid o breşă, pentru conştiinţă, către transcendenţa participabilă. A medita asupra acestor situaţii de antinomie dură, dar eliberatoare nu înseamnă altceva decît a intra în logica revelaţiei christice: cruce-transfigurare, moarte-înviere. Cusanus, ca şi Berdiaev şi Simone Weil, şi-a construit filozofia religioasă pe mari opoziţii în tensiune şi coincidenţă, care privesc universul, umanul şi divinul. Nu voi aminti aici decît tensiunea irezolvabilă în temporalitate, care, pentru Berdiaev (Despre sclavia şi libertatea omului), deschide istoria către sensul ei ultim, clarificator: 

„Atîta timp cît lumea există, contradicţiile sînt inevitabile. Gîndirea ajunge de aceea în mod obligatoriu la o perspectivă eschatologică, ce proiectează o lumină «retrospectivă» asupra lumii, «clarificînd» paradoxurile şi contradicţiile ei.“

„A clarifica“ tensiunile sfîşietoare ale imediatului nu înseamnă aici, cum nu înseamnă nici în alte spaţii spirituale, a formula o teorie de împăcare a contrariilor, nici a le promite o soluţie consolatoare la sfîrşitul timpurilor. „A elucida“ contradicţiile dure ale lumii înseamnă a le privi în lumina care irumpe prin poarta contrariilor ultime, a le trăi ca proiecţie în imediat a misterului divin.

2) Pe de altă parte, raţiunea are un rol „posterior“ aventurii de cunoaştere mistică:  acela de a tematiza experienţa trăită, de a o reflecta în concept, de a o desfăşura în discurs. Raţiunii îi revine să expliciteze, fără a-l toci, paradoxul acestei cunoaşteri, să îl pună cu precizie, dar fără limitare, într-un limbaj care îşi spune propria depăşire. Iar „în această funcţiune – spunea Simone Weil (Greutatea şi harul) –, inteligenţa trebuie să fie mai ascuţită, mai pătrunzătoare, mai precisă, mai riguroasă şi mai exigentă decît oricînd“.

Dacă l-am invocat pe Cusanus este pentru că, la el, intuiţia contemplativă şi punerea ei în discurs raţional se îmbină riguros. Tema lui centrală – „docta ignoranţă“ – se datorează unui eveniment vertical: „La întoarcerea mea din Grecia, pe mare, fără îndoială ca un dar al Părintelui luminilor, de la care vine toată darea cea bună, am fost condus către cuprinderea (înţelegerea) lucrurilor de necuprins (incomprehensibile) în mod de necuprins (incomprehensibil) în docta ignorantia, printr-o depăşire a ceea ce este omeneşte cognoscibil despre lucrurile nepieritoare.“ (De docta ignorantia, Scrisoarea către cardinalul Iulianus) Dar în urma acestui eveniment, docta ignorantia devine „metodă“, cale metodică de cunoaştere. În scrierile sale, Cusanus se va strădui mereu să reflecte în limbaj raţional ceea ce revelaţia de pe mare i-a oferit. Iar, în încercarea de a reflecta în limbaj raţional „cunoaşterea incomprehensibilelor în mod incomprehensibil“, el recurge – spectaculos – la simbolismul şi limbajul matematic, ale căror claritate şi rigoare sînt necruţătoare. Caracteristica intelectului contemplativ, distincţia lui unică constă într-o posibilitate infinită care, la Cusanus, se actualizează potrivit structurii matematice de şir convergent spre Limita divină. Christos este Limita infinită care – din polul divin şi totodată din abisul sufletului – atrage fiinţa către plenitudinea ei verticală. După expresia lui Maurice de Gandillac, acest parcurs spiritual se întemeiază pe „transdescendenţa“ Limitei divine.

Un capitol esenţial al matematicii moderne – analiza matematică – îşi are în Cusanus unul dintre marii precursori. Însă, în această apariţie de început, convergenţa matematică este expresia raţională – riguroasă, dar puternic paradoxală – a unei problematici mistice. Simone Weil, care pleda pentru utilizarea matematicii ca suport de contemplare a misterului divin, amintea în Caietele ei aceeaşi temă, poate preluată de la Cusanus: „Trecere la limită. Concepem limita printr-o operaţie analoagă celei din matematică. Apoi, unii trec realmente la limită“.

3) În sfîrşit, datoria de universalitate pe care Christos, Universalul viu, o pune credinţei şi raţiunii credincioase implică şi ea tema lui Dumnezeu necunoscut sau ascuns. Căci a integra – prin studiu, înţelegere, dialog – celelalte tradiţii spirituale, valorile culturii laice, chipurile umane neasemenea etnic, religios, cultural – înseamnă a vedea în ele locuri de prezenţă şi de manifestare a lui Dumnezeu. O prezenţă uneori surprinzătoare, nefamiliară sau neexplicită, care cere travaliul recunoaşterii. André Scrima vorbea despre distanţa între Christos în adevărul lui dumnezeiesc şi Christos conceput de noi, potrivit limitărilor omeneşti. El invoca locul Judecăţii din Matei, cap. 25, unde Christos afirmă: „Sînt acolo unde voi nu m-aţi căutat...“ „Judecata din urmă – spunea André Scrima – nu e dezvăluire doar a faptelor, ci şi a sensibilităţii noastre de a-l percepe pe Christos acolo unde el nu e declarat. Or, «acolo» Christos este inclus şi e inclusiv; nimic nu rămîne în afara lui.“ Anumiţi teologic catolici au vorbit în acest sens despre christianitate, despre o prezenţă a lui Christos întrupat mai vastă decît cea din creştinismul istoric. Mai cu seamă de la Conciliul Vatican II înainte, Biserica Catolică îl celebrează pe acest Dumnezeu universal şi „ascuns“ celebrînd demnitatea fiinţei umane, apărînd libertatea ei religioasă şi de conştiinţă, recunoscînd astfel, pentru a-l cita încă o dată pe André Scrima, că „fiinţa-în-deschis a celuilalt reprezintă locul inalienabil unde Dumnezeu însuşi poate să apară“. Programul Cortile dei gentili participă la aceeaşi mişcare a credinţei de a-l descoperi pe Dumnezeu acolo unde el nu este explicit, declarat, ci imprevizibil prezent. 

Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase şi doctor în filozofie. Cea  mai recentă carte publicată: Nicolas de Cues ou l’autre modernité, Paris, L’Harmattan, 2010.