Munca Hermeneutului

În Joia Mare, în biserică se citesc cele „douăsprezece evanghelii“. Prin douăsprezece pasaje evanghelice e urmat drumul lui Iisus spre cruce pînă la moarte şi la punerea în mormînt pe care, a treia zi, El îl va goli de moarte. Drama sfîntă e plină de mişcare, de tensiune, de răscolire şi de vuiet. Agresivitatea anchetei, deriziunea, urletul masei, batjocura din pretoriu, violenţa supliciului, masivitatea puterii şi agitaţia mulţimilor umplu scena în centrul căreia, din înaltul crucii, Logosul întrupat îşi revarsă asupra tuturor sîngele şi duhul.

Prima evanghelie, foarte lungă, care e Ioan 13, 31-18,1, nu ţine însă de succesiunea zbuciumată a faptelor publice. Stă în cu totul alt registru. E un episod de linişte concentrată, de interioritate, cu ucenicii adunaţi în casă împrejurul lui Christos. E un episod hermeneutic, nu un episod dramatic. Aşa se intră, în Joia Mare, pe drumul crucii. Cu un moment de învăţătură, în care Christos le predă îndelung ucenicilor înţelesul actului pe care urmează să-l împlinească. Primul apare aici sensul şi abia apoi actul care îl pune în operă. Christos nu pomeneşte decît indirect evenimentele care stau să se desfăşoare în piaţa vizibilului şi a istoriei. Le predă ucenicilor dimensiunea verticală, metafizică a actului său. Li se predă pe Sine, ca loc al intimităţii între adîncul uman şi adîncul lui Dumnezeu.

Le predă vertiginoasa doctrină a unităţii: a unităţii care pulsează în viaţa internă a Treimii; a credinţei-cunoaştere care îi poate face să participe la această unitate. Şi nu le vorbeşte „despre“ tema unităţii. Le predă o doctrină vie, care din polul divin îşi revarsă realitatea asupra învăţăceilor. Îi cere Tatălui „ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una“ (Ioan, 17, 21).

Vor fi în stare ucenicii să primească tăria nelumească a acestei învăţături-realitate, vor fi în stare să suporte intimitatea între Creator şi creatură?

În marele cuvînt de la Cină, Christos le expune îndelung, perseverent, substanţa unei cunoaşteri salvatoare. De-a lungul a patru capitole dense, el le formează minţile pentru a o primi. Îi dislocă din întrebările comune, din raţionamentele lor plane. Îi obişnuieşte cu gîndirea paradoxală, cu saltul cognitiv către locul din care El a coborît. Îi avertizează că această cunoaştere e nesfîrşită, că Duhul va amplifica în ei înţelegerea pe care acum El o trezeşte, în care îi conduce.

Există o imagine foarte veche care figurează tocmai munca hermeneutică a lui Christos. În biserica Santa Pudenziana, la Roma, absida păstrează somptuosul mozaic de la sfîrşitul secolului IV. E poate cel mai vechi mozaic creştin care s-a păstrat. Rafinamentul elenistic al formelor, materialitatea plină şi scînteietoare, alături de pregnanţa simbolică a imaginii îţi taie răsuflarea. Chiar marcată de intervenţii mult mai tîrzii, poţi percepe în ea prospeţimea pasionată cu care creştinii primelor secole scrutau revelaţia.

În prim-planul imaginii, Christos are atitudinea învăţătorului, cu braţul drept larg deschis ca pentru o expunere. Apare ca Logos care-şi dăruieşte cuvîntul. Aşezat în mijlocul apostolilor, dar ieşit mult din scara de mărime a grupului, are o majestuoasă stabilitate care domină freamătul personajelor: gesturile lor − nedumerire, interogativitate, concentrare, consimţămînt, uimire − indică limpede că e vorba despre un dialog, o cercetare intensă, o „dezbatere“. Situat mult mai sus decît figurile fără nimb ale discipolilor, capul îi e înconjurat de o aureolă de lumină omogenă, care ocupă centrul geometric al imaginii, pe frontierea între lumea de jos şi cerul învolburat de nori al eschatonului. Strălucirea aureolei radiază asupra grupului, aşa cum cuvîntul lui Christos radiază asupra lui doctrina crucii. Imaginea o indică: în spatele Învăţătorului, pe acelaşi ax cu el, se ridică deasupra lumii, într-un alt cer decît cel vizibil, o cruce nestemată, bătută în pietrele scumpe ale Ierusalimului de sus. Iar gemele ei îşi primesc strălucirea de la nimbul lui Christos. E o cruce-cale spre lumina din care El a coborît.

S-a spus că imaginea are de fapt un simbolism imperial, că îl reprezintă pe Christos ca împărat al lumii, care a biruit infernul şi moartea. Stau dovadă, printre altele, tronul foarte elaborat, pe care o ţesătură purpurie indică demnitatea suveranului, ca şi veşmîntul auriu al lui Iisus. André Grabar afirma însă că primele „portrete colective“ în iconografia creştină au fost cele ale lui Christos învăţător / maestru spiritual / filozof figurat în cercul discipolilor care îl ascultă. Abia odată cu era creştinismului oficial aceste portrete „au fost retuşate pentru a‑i da lui Christos o atitudine regală, de Panbasileus“. Şi citează tocmai cazul bisericii romane. Care se trage, de altfel, dintr-un spaţiu privat. Casa senatorului Pudens, tatăl celor două martire Pudenziana şi Prassede, stă la temelia uneia dintre cele mai vechi biserici ale Romei. Mozaicul arată sub ce imagine emblematică se reunea acolo o comunitate creştină. Ne e greu, spune undeva Peter Brown, să ne închipuim „intensitatea care domnea în didaskaleion“, într-un grup de studiu din primele secole, adunat în preajma unui îndrumător spiritual inspirat: participanţii retrăiau momentul ieşit din timp, cînd Mîntuitorul însuşi le vorbise apropiaţilor săi, cînd le spusese limpede cuvintele misterioase ale învăţăturii sale.

A douăsprezecea evanghelie (Matei 27, 62-66) e tot o interpretare a actului christic. Ierarhii şi fariseii îl plasează în regimul derizoriu al amăgirii. Ucenicii ar putea veni să fure din mormînt trupul lui Iisus pentru a-i mima învierea. „Şi va fi rătăcirea de pe urmă mai rea decît cea dintîi.“ Aşa se încheie slujba din Joia Mare. Logica ei liturgică are extraordinarul rafinament de a pune actul christic între două sensuri extreme: sensul dinamic spre zenitul divin şi sensul de „fenomen“, de trucaj, de iluzoriu. Logica liturgică are extraordinara îndrăzneală de a încheia pe nota iluziei. Are curajul de a avertiza că înţelegerea umană poate resorbi actul christic în categoriile lumii, în mărginirile, chiar în iluzoriul ei, dacă nu participă la hermeneutica ascendentă pe care Christos însuşi ne-o predă.

Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase. Cea mai recentă carte publicată e Modelul Antim, modelul Păltiniş. Cercuri de studiu şi prietenie spirituală, Humanitas, 2015.