După sărbători
Cînd o sărbătoare e pe cale să treacă, te simţi de multe ori dezamăgit sau descurajat. Pregătirea ei, perioada orientată spre sărbătoare au însemnat aşteptarea plină de speranţă a ceva extraordinar, cu totul nou, care să-ţi transforme viaţa cu noutatea lui. După ce strălucirea festivităţilor s-a stins, după ce sărbătoarea s-a consumat în bucuria comuniunii rituale sau pur şi simplu amicale, resimţi în mod obişnuit un declin. Constaţi că nimic nu s-a schimbat. Timpul obişnuit te pune iar în jug. Sărbătoarea nu l-a făcut să decoleze, nu l-a învestit cu calitatea ei trans-temporală, cu lumina ei nelumească. Timpul „obiectiv“ îşi continuă nestingherit curgerea, lumea nu a fost mutată din loc, peisajul familiar al vieţii tale a rămas la fel. În Autobiografia sa filozofică, Nikolai Berdiaev spunea că, mai ales în timpul marilor sărbători, era chinuit de angoasă, de dorinţa exasperată după un transcendent care să-l despovăreze de regimul necesităţii şi al banalului, impus omului din afara lui. „Mă aşteptam la o transformare miraculoasă a realului, ceea ce nu se producea.“
Deşi sperăm de fiecare dată, ştim cu toţii că sărbătoarea nu desfiinţează timpul orizontal, obiectiv, exterior. Îl intersectează doar. Pune în curgerea lui un reper, un punct de articulare cu altă dimensiune a fiinţei. În interiorul omului şi al lumii, sărbătoarea înfige posibilitatea unui regim al libertăţii, revelarea Eliberatorului. Nu e realist să te aştepţi ca sărbătoarea să absoarbă în mod vizibil, obiectiv, spectaculos lumea obişnuită, să-şi consume puterile la nivelul imediatului, să fie redusă aşadar la acest plan. Ea deschide, dimpotrivă, o poartă pe verticală, spre înaltul divin şi spre interioritatea profundă a omului. Pe această axă a fiinţei poate avea loc „transformarea realului“, care se reflectă şi asupra imediatului. Pe această dimensiune – deosebită de cea a timpului comun, dar care îşi pune marcajele asupra celei din urmă – se poate petrece înaintarea fiinţei umane spre/în regimul libertăţii. Pentru Berdiaev, această dimensiune este „timpul existenţial“, timpul experienţei interioare, unde se petrec elanurile creativităţii, dialogul între divin şi uman, cunoaşterea eliberatoare, transformarea sinelui.
În mod obişnuit percepem sărbătorile ca nişte insule izolate în curgerea timpului, stînd şi ele sub logica succesiunii temporale. Trece una şi aşteptăm o alta care să ne stîrnească iarăşi speranţa extraordinarului, bucuria comuniunii şi a belşugului, iar apoi decepţia că nici această sărbătoare nu a izbutit să anuleze derularea comună a vieţii. Dar – în logica lor proprie – sărbătorile nu sînt elemente izolate, apariţii punctuale ale unui dincolo de lume. Sărbătorile au, dimpotrivă, o orchestraţie proprie. Se organizează în cicluri, trimit de la unele la altele într-un crescendo al sensului vertical, marchează etapele de manifestare ale unei revelaţii, oferă un traseu de-a lungul căruia omul poate creşte în cunoaştere, în participare la acea realitate tare, unică, pe care sărbătorile o desfăşoară pentru noi. În liturgica creştină, de pildă, sărbătorile au un pronunţat caracter vectorial. Imnografia le prezintă şi le celebrează ca pe nişte trepte. Deplinătatea fiecărei sărbători constă în faptul că ea te pune la drum în interiorul unei cunoaşteri a adîncului divin. Fiecare celebrează un eveniment al revelaţiei, dar întinde un vector către alt stadiu al aceleiaşi unice dezvăluiri.
Naşterea lui Christos e un pas pe acest drum. „Dumnezeu dinainte de veci“ se naşte ca „prunc tînăr“. Imnografia nu „comemorează“ acest act, nu îl prezintă ca pe un eveniment istoric, inserat în timp, de care trebuie să-ţi aduci aminte ca de un eveniment trecut. Ea îl califică drept un act care îşi are momentul şi locul propriu, la îmbinarea în cruce dintre verticala divină şi istorie. Şi îi cheamă pe credincioşi să intre în acest „moment“, să asiste, să participe la înţelesul lui, să-l „vadă“ cu ochiul contemplativ. Imnografia acumulează paradoxurile, pentru ca, din tensiunea lor, să se ivească un sens mereu amplificat, iar mintea umană să pornească pe urmele lui. Şi nu numai atît. Imnografia Naşterii trimite la următoarea etapă, la o nouă „vedere“, la evenimentul Epifaniei, cînd Christos – ajuns la maturitate omenească – deschide, prin Botezul său, interiorul divinului, manifestarea Treimii. „Astăzi se naşte din Fecioara Cel ce are în mînă toată făptura... Ne închinăm Naşterii tale. Învredniceşte-ne să vedem şi dumnezeiască Arătarea ta“, intonează una dintre cîntări.
De fiecare sărbătoare a anului liturgic, cîntările fac prezentă întreaga „economie“ a revelaţiei, întregul drum al implicării divinului în lume, pentru ca, mobilizat, omul să poată înainta în adîncimea – experimentată – a misterului divin. De fiecare dată, accentul cade, desigur, pe stadiul specific reprezentat de acea sărbătoare şi de fiecare dată se întinde un vector de sens către următorul stadiu. Dar această înaintare are loc în interiorul unui întreg mereu semnificat. În acest mod, imnografia liturgică instaurează un altfel de timp decît cel comun, un timp caracterizat nu prin perisabilitate, ci prin vectorialitate în interiorul unui orizont complet al realului. E un timp ale cărui momente sînt, toate, „actuale“, a cărui succesiune semnifică nu o trecere, ci un parcurs. Un timp „spaţializat“. Nu alta e logica sărbătorilor iudaice sau ale celor cinci stîlpi rituali ai islamului. Şi aici sărbătorile şi actele rituale au ca rost propriu, esenţial, să marcheze, în ansamblul lor, un timp al înaintării spre/în realitatea tare, ultimă, care s-a revelat.
Astfel privite, sărbătorile nu trec. Fiecare dintre ele oferă un punct de acces către acel „timp spaţializat“, organizat de repere vectoriale. Fiecare îl poate insera pe om în ceea ce părintele André Scrima numea methodos, metodologie a drumului, „ştiinţă a înaintării“. „Oficiul liturgic bizantin“ – spunea el – „reprezintă o metodă de spiritualitate. Nu numai o înşiruire de rituri. Cel ce îl trăieşte descoperă în el o metodă de spiritualitate care cuprinde fiinţa întreagă. Întreaga, imensă, imnografie a liturghiei bizantine este rodul experienţei «spiritualilor» care o exprimă într-un imn sau altul... Metodă = meta («cu») hodos («cale») —> «traseu împreună cu… ». Aşadar, nu reţetă, nu schemă, ci ceea ce te pune pe cale. Transformîndu-mă, o înţeleg; înţelegînd-o, ea mă transformă.“
Timp construit pentru a fi „metodă“, timp al unei înţelegeri mereu amplificate, timp al transformării de sine pe urmele divinului: iată ce instaurează sărbătorile. Un timp spaţializat, care nu trece. El poate susţine şi hrăni – cu experienţa altor călători prin acest timp – „timpul existenţial“ al fiecărei persoane.
Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase şi doctor în filozofie. Cele mai recente cărţi publicate: Nicolas de Cues ou l’autre modernité (L’Harmattan, 2010) şi Stilul religiei în modernitatea tîrzie (Polirom, 2011).
Foto: V. Dorolţi
