Grija de sine opusă grijii faţă de lume?

Publicat în Dilema Veche nr. 432 din 24-30 mai 2012
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png

Există tentative facile de a discredita religia: i se face, de pildă, un portret caricatural, de corset care sufocă energiile omenescului. Se procedează foarte simplu: anumite aspecte socio-religioase de scleroză, extremism, mohoreală sînt absolutizate, devin religia însăşi, logica ei internă. În această privinţă, laicismul ţeapăn păstrează pe paleta sa cîteva teme care, deşi demodate, au încă oarecare efect asupra mentalului comun. Una dintre ele susţine că religia, creştinismul în speţă, i-a învăţat pe europeni ura sau măcar stinghereala faţă de trup. Lungi secole de civilizaţie creştină ar fi instaurat o „prigoană a plăcerilor“ (Michel Onfray), ar fi imprimat în capul europenilor ideea că trupul trebuie reprimat sau dizolvat, că el e marele duşman al înaintării spirituale, că de la el se trag toate relele. Şi că de povara ascetismului mortificator, de culpabilizarea erosului şi a sexului, numai revoluţiile modernităţii l-au eliberat pe bietul individ. Pînă atunci, el ar fi avut faţă de pornirile – irepresibile totuşi – ale corpului o atracţie ambiguă, vinovată, clandestină, care i-ar fi accentuat schizofrenia, proasta aşezare în sine şi în lume. Îmi amintesc, de pildă, o scenă (demistificatoare) din somptuosul film al lui Jerzy Kawalerowicz, Maica Ioana a îngerilor: spre exorcizare, eroina se flagelează asudînd de voluptatea (sublimată?) a biciului.

A existat desigur o predicaţie care a putut cădea în rutină şi didactică de lemn, fulgerînd plicticos împotriva trupescului. Au existat desigur fenomene extreme, de isterie mortificatoare. Dar nu ele dau portretul unei religii autentice, întregi. Oamenii religiei, oamenii spirituali n-au fost, cu toţii, atît de limitaţi încît să judece „materialist“: să creadă că succesul în credinţă e determinat de chestiunea trupului, în speţă de terorizarea lui. Pentru o concepţie spirituală sănătoasă, funcţională, inteligentă, corporalul face parte din constituţia umanului, nu poate fi eliminat dintr-o trăsătură de condei bigot. Într-o religie vie, spiritul nu se opune – după o banalizată dihotomie – trupului. Dimpotrivă, preia corporalul într-o logică mai vastă, într-o logică a omului complet, a realului total, în logica atotcuprinzătoare a spiritului. A disciplina pornirile trupului, a le lega ierarhic de eforturile duhului nu înseamnă a desfiinţa trupescul. A deveni „stăpîn peste pasiuni“ nu înseamnă a submina trupul, ci a stabili între facultăţile fiinţei o dreaptă ierarhie, a integra trupescul în ritmul spiritului.

Platon susţine că vom putea cunoaşte deplin cele ce sînt cu adevărat doar eliberaţi de povara corpului. Dar în Phaidros, fiinţa nu merge ciuntită spre Cîmpia Adevărului. Cînd îi urmează pe zei spre „locul supraceresc“, vizitiul nu deshamă de la carul sufletului bidiviul mai năbădăios. Se străduieşte să-l strunească. Plotin, ardentul doritor al Unului, nu se încruntă acuzator faţă de corp. Îl priveşte cu o calmă bunăvoinţă: eul pămîntesc e o liră care poate acompania un timp acordurile intelectului (Enn. I.4, 16). Asceţii creştini cei mai vajnici nu se ocupă cu nimicirea corpului. E concluzia la care ajunge Peter Brown studiind concepţia faţă de trup a eremiţilor egipteni din secolul al IV-lea: ei puneau în joc o îndelungată experienţă de viaţă contemplativă pentru a duce cît mai departe corpul în aventura spirituală a fiinţei, pentru a-l face să se apropie de condiţia lui originară, paradisiacă. Aveau în vedere fiinţa umană în întregul ei. Însă o fiinţă care tinde să participe, cu toate facultăţile ei, la raportul cu divinul. De altfel, ar fi straniu ca o religie a Întrupării să dispreţuiască trupul. Belşugul de imagini doloriste ale răstignirii nu epuizează imaginarul creştin. Asumînd trupul, Christos i-a dovedit demnitatea. Preluîndu-l în înălţarea sa, Christos a arătat ce trepte de spiritualizare poate parcurge noţiunea de corp, ce transpoziţii cunoaşte el în lumile de sus, pînă la a deveni corp de lumină, corp de slavă.

Prin ritual, prin disciplinare filozofică ori religioasă, prin interpretări contemplative, viaţa corpului de carne poate deveni simbol şi suport pentru metabolismul spiritual. Iubirea omenească poate sluji drept simbol pentru iubirea sacră, poate deveni chiar limbaj al relaţiilor intra-divine. Mistica sufită, printre altele, exasperează limbajul iubirii pămînteşti pentru a da expresie pasiunii reciproce dintre om şi Dumnezeu. În cartea sa Cabala şi eros, profesorul Moshe Idel a demonstrat, pe documente din belşug, cu cîtă îndrăzneală teurgică au folosit numeroşi cabalişti noţiunile de eros şi de uniune sexuală: viaţa organismului divin e concepută ca o armonizare erotică a elementelor sefirotice, iar uniunile omeneşti – cînd sînt religios încadrate – se află în analogie cu această viaţă, ba chiar o pot influenţa, o pot susţine.

În orizont religios, corpul nu e aşadar negat ori reprimat. Potrivit unor strategii mai aspre ori mai rafinate, se încearcă să fie orientat – ca şi întreaga fiinţă – spre polul divin. Laicitatea dură e străină de această orientare, o declară iluzorie. De aceea, funcţionarea corpului în logică religioasă îi poate apărea fără sens, deformatoare, represivă. Însă cercetătorii care îşi fac datoria de a observa logica obiectului lor de studiu ne spun lucruri mai nuanţate. De pildă, Jean-Daniel Dubois, specialist în literatura gnostică, aminteşte în contribuţia sa din Originile creştinismului (volum tradus la Polirom, 2004) că portretul după care îi ştim (sau îi ştiam pînă de curînd) pe gnostici? „intelectuali dispreţuind lumea şi propriul trup“? se datorează polemiştilor creştini. Iată încă o dovadă, indirectă, a asumării creştine a trupului. Ereziologii creştini au crezut potrivit să-şi încondeieze concurenţii drept „evazionişti“, grăbiţi să părăsească – utopic – aspectul corporal al fiinţei lor. Dar lucrurile nu stau chiar aşa. „Evanghelia după Toma“ – spune Jean-Daniel Dubois – „este un frumos exemplu de invitaţie la descoperirea şi la stăpînirea trupului“.

La rîndul lui, laicismul militant pune asupra religiei (creştină sau alta) aceeaşi etichetă de „evazionism“. Omul religios ar fi cineva care se ocupă, egoist, de mîntuirea personală şi care, în loc să se concentreze activ pe lumea complicată de aici, îi întoarce spatele pentru a se refugia într-o ipotetică lume de dincolo. La asta se poate răspunde, timid, că o covîrşitoare parte din cultura şi din istoria lumii este religioasă, că a fost pusă pe picioare de „evazionişti“. Sigur că atunci cînd se află în defensivă ori sînt atinse de scleroză, religiile sau anumite grupări religioase pot adopta atitudini evazioniste. Dar nu asta e regula. Mai ales, nu asta e logica după care o religie priveşte lumea de aici.

Chiar asceţii cei mai riguroşi, chiar misticii absorbiţi de transcendent nu abandonează lumea, cu crizele şi complicaţia ei, pentru a-şi vedea de o egoistă perfecţiune. În primul rînd, calea spre desăvîrşire nu poate fi încadrată în categoria „egoismului“. Cînd se însingurează şi se dedică contemplaţiei, ţinta omului spiritual e să îşi recupleze sinele propriu – mai profund decît eul – la sinele divin, să participe la viaţa unui Universal viu, care depăşeşte abrupt nivelul ego-ului. Michel Foucault făcea din filozof un dandy înalt, preocupat să-şi lustruiască portretul spiritual. Pierre Hadot i-a replicat că filozoful nu e cineva care încearcă să se perfecţioneze în limitele individualităţii sale, ci care încearcă, dimpotrivă, să o depăşească. Tot aşa e şi cu însinguratul religios. Da, ni se spune, dar aceşti solitari sînt totuşi „egoişti“, fiindcă se dezinteresează de viaţa comunităţii. În asemenea judecăţi, categoria colectivului devine reperul suprem, faţă de care universalul divin trebuie să se mulţumească cu un loc secund.

Dar reproşul nu e nici măcar legitim. E adevărat că însinguratul religios nu slujeşte în mod explicit colectivitatea, nu o ia drept reper absolut, nu e un activist social. Dar asta nu înseamnă că abandonează comunitatea. Dimpotrivă. Dacă e să respectăm logica mărturiilor religioase, el întoarce asupra comunităţii lumina, influxul divin de care a avut parte. Face prezentă în lume o energie discretă care vine din polul transcendent. Revarsă asupra lumii binefacerile universalului. Isaac Sirul, mistic răsăritean din secolul al VII-lea, care a avut o puternică influenţă asupra monahismului creştin de pretutindeni, vorbea despre lărgimea universală a „inimii celor uniţi cu Dumnezeu“: „acea inimă înflăcărată de iubire pentru toată zidirea, pentru oameni, pentru păsările cerului, pentru dobitoace, pentru demoni, pentru toate făpturile“. Există, aş îndrăzni să spun, o unanimitate a tradiţiilor în ce priveşte traseul contemplativului. Ultima etapă a acestui parcurs e „revenirea în cetate cu mîini care răspîndesc binecuvîntări“, cum spune un text al budismului zen din epoca Tang, „Cele zece tablouri despre îmblînzirea vacii“, pe care Daisetz Suzuki l-a reprodus în Eseurile sale. Aproape că nu mai e necesar să amintesc atitudinea definitorie pentru Bodhisattva: universala compasiune care determină fiinţa ajunsă în acest stadiu să îşi amîne intrarea în golul nirvanei pînă cînd toate entităţile lumii vor fi păşit, înaintea sa, pragul eliberator. Revenirea în lume este atestată şi în curentele mistice ale islamului. Disciplina retragerii în celulă (khalwa) nu îşi atinge capătul decît prin întoarcerea către lume (jalwa). „Cînd deschide în sfîrşit uşa chiliei sale“ – spune Michel Chodkiewicz în studiul Les quatres morts du soufi – „ascetul nu mai vede în orice act decît lucrarea divină, în orice fiinţă decît epifania Numelor divine“. Potrivit admirabilelor lucrări ale lui Moshe Idel, Cabala e chiar mai ofensivă, mai voluntaristă decît alte tradiţii mistice. În complexele lor interpretări teosofice, cabaliştii îşi propun să susţină buna funcţionare a organismului divin (teurgie) şi să atragă asupra comunităţii, şi chiar a istoriei, influenţa divină pe care au „declanşat-o“. Profesorul Idel numeşte acest al doilea aspect „magie“, dar o magie aş spune „transcendentă“, fiindcă apelează la puterile ultime ale realului.

În orice caz, însinguraţii, contemplativii, misticii nu pot fi consideraţi nişte „evazionişti“ decît într-o logică secularizantă, care decretează că realul se reduce la lumea imediată, iar universalul la colectiv. Logica religioasă, omul religios îi priveşte, dimpotrivă, ca pe nişte idealuri, ca pe nişte oameni puternici, care susţin comunitatea referind-o la „polul ei plus“. Numai că acţiunea lor nu e evidentă, explicită, nu e activism social. E discretă, în acord cu discreţia acelui mister de care sînt absorbiţi. 

Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase şi doctor în filozofie. Cele mai recente cărţi publicate: Nicolas de Cues ou l’autre modernité (L’Harmattan, 2010) şi Stilul religiei în modernitatea tîrzie (Polirom, 2011).

Cea mai bună parte din noi jpeg
Prietenia între femei – un mit?
Marile bucurii și marile tristeți le cam ducem de unii singuri.
Zizi și neantul jpeg
Zăpadă și săpuneală
Săpuneala era, negreșit, un mini-ritual pre-sexual.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Diete și cîteva gînduri despre nutriție
● Orice dietă implică renunțarea la alcool. Eu nu beau decît vin, dar e bună și o bere. Pînă aici! Nu vreau să fiu un om slab, sănătos, dar trist.
E cool să postești jpeg
Cînd aduci munca acasă
Există, bineînțeles, avantaje clare ale muncii de acasă. Și pentru angajați, și pentru angajatori.
p 20 Kierkegaar WC jpg
Maestrul Kierkegaard
Într-o anumită împrejurare, Wittgenstein a observat: „Un gînditor religios onest este ca un funambul.
„Voi cine spuneţi că sînt?“ O pledoarie jpeg
Ineditele lui Eliade
E un eveniment care, sper, i-ar fi plăcut lui Eliade, pentru că e o confirmare a importanței arhivei pe care o evoca recurent, aproape obsesiv, în jurnalele sale, știind ce a lăsat în ea.
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
Dialog între un tată și un fiu (la vîrsta inocenței), în autobuz. Tatăl: „Merg să-i iau lu’ mami ceva.“ Fiul: „Ce?“ Tatăl: „Niște cizme.“ Fiul: „De ce?“ Tatăl: „Nu, că nu găsesc.“ Memorabil. (D. S.)
Cea mai bună parte din noi jpeg
Cînd v-ați simțit singuri ultima dată?
Te poți simți însingurat într-o mare de oameni, dacă relațiile cu ei nu sînt potrivite.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Cum se pleca în State în anii ’90?
Astfel, exemplele pot continua, căci românul, odată ajuns cetăţean american, face tot posibilul să-şi uite limba şi obiceiurile, dar năravurile şi le păstrează.
E cool să postești jpeg
Vînzătorul nostru, stăpînul nostru
Rămîne însă o întrebare: politețea, grija, respectul sînt oare condiționate de bani sau derivă din calitatea umană?
p 20 jpg
Incultură religioasă şi incultură universitară
Numeroasele miniaturi ilustrative preiau, alături de modele musulmane, imagistică de tip budist chinez şi creştin bizantin.
Theodor Pallady jpeg
Un iluminist evreu în Țara Românească
Cronica relațiilor dintre români și evrei a fost uneori armonioasă, alteori convulsivă și tragică, în funcție de contexte sociale, dinamici ideologice și evoluții geopolitice inevitabil fluctuante.
index jpeg 3 webp
Cîtă nefericire în urbea lui Bucur!
La noi, aici, în București și în anul de grație 2023, sub ce pictăm oamenii sfîșiați, absurd, de haite, pe cîmpurile năpădite de buruieni ale unui oraș care agonizează fără să o știe?
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
Cehoaica Vera Czernak n-a mai suportat infidelitățile soțului ei, așa că într-o zi a decis să se arunce de la balcon. A căzut exact peste soțul ei care tocmai se întorcea acasă. El a murit, ea a supraviețuit.
Cea mai bună parte din noi jpeg
„Ei fac din noapte ziuă ş-a zilei ochi închid”
După ce vorbeam, mă culcam la loc. Nu i-am zis niciodată, dar se pare că știa. Mai tare decît cronotipul (și decît majoritatea lucrurilor) rămîne iubirea, se pare.
Zizi și neantul jpeg
Dimineți de iarnă
Mă făcea să simt că pămîntul nu-mi fuge de sub picioare. Că lucrurile pot avea sens și pot fi la locurile lor.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
La munca de jos
Oare n-ar trebui, la vîrsta lor, să plece în niște excursii ca să vadă lumea, să-și cumpere autorulote cum fac pensionarii din Germania, să-și petreacă revelioanele prin insule cu o climă mai blîndă?
E cool să postești jpeg
Bătaia e ruptă de rai – chipuri ale răului
Grăitoare pentru acest comportament defensiv este, de altfel, și zicala românească „Bătaia e ruptă din rai”, în fapt, o legitimare a violenței.
p 20 WC jpg
Democrația și Biserica în secolul XXI
Așa cum participarea demos-ului la viața cetății e însăși democrația, participarea laicatului la viața Bisericii e însuși creștinismul.
„Voi cine spuneţi că sînt?“ O pledoarie jpeg
Benedict al XVI-lea
Aproape intactă mi-a rămas, după zece ani, amintirea ultimei slujbe pe care a prezidat-o la San Pietro, în Miercurea Cenușii.
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
La știrile TV, imagini dintr-un supermarket și apoi opinia unei fete de la carne, despre cum mai merge vînzarea acum, după ce s-a încheiat iureșul sărbătorilor: „E foarte scăzută un picuț“. (D. S.)
Cea mai bună parte din noi jpeg
Comoara e pretutindeni
Încerc să împing frica mult în fundul rucsacului, undeva între sacul de dormit și polarul de rezervă, amintindu-mi că o să fie vocală, dar n-o s-o las să conducă.
Zizi și neantul jpeg
Tache și cenușiul
Interesant e că pînă și în amintitrile mele culoarea paltonului său a rămas incertă: uneori mi-l amintesc gri, alteori negru.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Cabana Caraiman
Nicăieri nu am simțit un munte mai sălbatic decît la cabana Caraiman, simți hăul, abruptul, aproape de tine țopăie caprele negre.

Adevarul.ro

image
Misterioasa moarte de la Sanremo. Iubitul cântăreței Dalida, găsit împușcat în cap, în camera de hotel VIDEO
Cazul a șocat Italia în anii ʼ60, dar a fost clasat ca sinucidere. Peste 40 de ani, poliția a reluat investigația, dar misterul încă persistă.
image
Fumatul interzis minorilor în spații publice. Proiectul, adoptat de Senat
Inițiativa legislativă a fost adoptată tacit de Senat, luni, iar aceasta prevede că minorii nu mai pot fuma în parcuri, pe drumurile publice sau alte zone publice, fiind pasibili de amenzi până la 500 de lei.
image
Primul moment al cutremurului din Turcia, surprins de camera unei mașini VIDEO
Primul moment al celui de-al doilea seism din Turcia a fost întregistrat de camera de bord a unei mașini. Imaginile sunt de-a dreptul cutremurătoare. Șoferul a văzut cum, în jurul său, oamenii aleargă disperați în stradă, iar clădirile încep să se prăbușească.

HIstoria.ro

image
Aventurile Reginei Maria, o traumă pentru tânărul prinț Carol
Nașterea lui Carol, primul copil al cuplului princiar Ferdinand-Maria, pe 15 octombrie 1893, a fost un prilej de mare bucurie pentru țară, familia regală și Regele Carol I, dar mai puțin pentru tânăra mamă.
image
Consecințele bătăliei de la Stalingrad
După capitularea Corpului XI Armată, timp de câteva zile, avioane de recunoaștere germane au continuat să efectueze zboruri deasupra Stalingradului pentru a descoperi eventualele grupuri de militari germani care încercau să scape și de a le parașuta provizii.
image
Joseph Pulitzer, jurnalistul născut pe malul Mureşului, care a făcut istorie în Statele Unite
Premiile Pulitzer, cele mai prestigioase distincții ale jurnalismului american, au fost acordate pentru prima dată în 1917, la inițiativa jurnalistului de origine maghiară Joseph Pulitzer.