E ridicol să chemi la rectificare interioară pe dl Dragnea şi pe tovarăşii lui de interese, pe soţii lui penali. Dar credinţa riscă ridicolul de a-şi adresa mesajul fiecărui suflet. Iisus, cel dintîi, riscă şi aruncă sămînţa cuvîntului lui pe orice sol, pe pămîntul interior al oricărei fiinţe.
În Bunele Vestiri ale lui Fra Angelico – observa istoricul de artă Georges Didi-Huberman –, spaţiul întîlnirii între înger şi Fecioară e modelat în aşa fel încît să interzică o percepţie „naturalistă“ a scenei.
Vorbind despre interogaţia şi umilitatea căutărilor în dialog, pe de o parte, despre asumarea tensiunii, a contradicţiei, pe de altă parte, Emmanuel Macron nu propunea oare un stil neobişnuit astăzi, un fel de stil „spiritual“ atît politicului, cît şi Bisericii?
În fidelitatea lor faţă de un mort, femeile aleargă la mormînt şi sînt confruntate cu vidul lui, cu Cel care l-a părăsit, care n-a putut fi ţinut de moarte. Golul mormîntului e semnul unei Plenitudini care se manifestă interiorităţii lor primitoare.
Gesturile eroice sînt admirabile. Dar, de obicei, ele ne apar situate departe, pe un cer al idealului, de unde ne impresionează cu exemplaritatea lor, cu caracterul lor „nepereche“, cu distanţa lor faţă de circumstanţele vieţii obişnuite. E uimitor cînd un asemenea act se întîmplă în imediat, într-un supermarket, cînd media îl anunţă la jurnalul de ştiri.
Sîmbătă, 24 februarie (cînd acest text era deja predat), a început festivalul de conferinţe Humanitas „Despre lumea în care trăim“. Una e cea a lui Victor Ieronim Stoichiţă – „Călătorie în iconosferă“, urmată de un dialog cu Andrei Pleşu.
Cum să-i mulţumeşti lui Dumnzeu pentru toate, cînd violenţa, mizeria, răul prosperă în jur şi-ţi sînt cunoscute? E cuvenit? E realist? E posibil? E ceea ce se întreabă părintele Antoine Bloom, unul dintre cei mai vii gînditori ortodocşi din Occident
Dacă eutanasia devine o posibilitate acceptată de conştiinţa publică, nu-şi toceşte oare moartea tăişul transcendent? Nu e pusă ea sub tutela individului? La măsura lui?
E „lupta“ pentru Ierusalim de natură religioasă? Oamenii au, se pare, alt proiect decît Dumnezeu. Istoria amenajează cetatea cu prea puţină atenţie faţă de modelul ei ceresc.
Christos îşi potriveştevenirea după ritmul timpului nostru comun. Îşi revelează semnificaţia în vocabularul simbolic al cronologiei mundane. Dar, totodată, venirea Lui face o ruptură în pînza timpului plan.
Ce are a face martirajul cu terorismul? Ei bine, pentru cîţiva artişti danezi, ele au de-a face, ba chiar foarte strîns. Şi nu fiindcă s-ar afla în antagonism, primul − postură a victimei, al doilea − postură a ucigaşului.
Cagula punk, asociată cu Pussy Riot, şi vălul de tip burqa trimit la extremismul ideologic. Una la extremismul „progresist“, celălalt la extremismul religios-identitar.
Nu, nu e vorba despre o lume de unduiri duioase, de fantomatice figuri a căror dulceaţă e exanguă. Literatura pe care o parcurge cartea lui Bogdan Tătaru-Cazaban priveşte lumea, plină de densitate, de energii, a inteligenţelor contemplative. Cercetător la Institutul de Istorie a Religiilor, cu formaţie în filozofie şi teologie, autorul a făcut din teza lui de doctorat şi din cîteva studii asociate o carte plină de nerv spiritual, de rafinament speculativ, de ştiinţă solidă şi atrăgătoare.
Protestatarii clujeni par să fi înţeles pe dos şi mesajul, şi codul spectacolului. Aspiraţia la pace le-a stîrnit atitudini războinice. Evocarea universalităţii le-a iritat naţionalismul.
Revelaţia creştină poartă antinomia în miezul ei. Îndeamnă la o reflecţie de neabandonat asupra paradoxului ei constitutiv. Întruparea e paradox în coborîre: infinitul divin se sălăşluieşte în finitul uman. Moartea-învierea-înălţarea e paradox în ascensiune: umanul e reinserat în intimitatea infinitului divin. Christos pune şi se pune pe Sine ca un intens paradox.
Toate evangheliile lasă să se spună, în cuvintele lor omeneşti, Cuvîntul însuşi al lui Dumnezeu: toate şi, am putea spune, mai intens, cu un fel de transparenţă imediată, ultima dintre ele, evanghelia lui Ioan.
Cînd în viaţa lor se iveşte o fisură, tot mai mulţi europeni caută sprijin în credinţă. O boală gravă, tema morţii, o nenorocire, un eşec profesional sau de cuplu, singurătatea, oricare dintre ele stîrnește nevoia de susţinere, de încurajare, de speranţă.
Iacob, biruitor, vrea să-şi identifice adversarul care l-a îmbrăţişat. Nu primeşte numele Aceluia, ci un nou nume pentru sine: un nume de contemplativ, de „văzător de Dumnezeu“, călător pe calea infinită a Înţelepciunii divine, potrivit unor comentarii (Philon din Alexandria, Origen). De ce este aşa?
Ce pot avea în comun evenimentul cu moaşte din Voluntarii familiei Firea şi terorismul islamic? Nu caracterul criminal, desigur. Totuşi, ar fi cîte ceva.
Acum, publicul francez s-a obişnuit cu scorurile ridicate ale Frontului Naţional. Dificultăţile Uniunii Europene, neîncrederea în clasa politică, descumpănirea au produs o anestezie periculoasă. Ea îi face pe mulţi francezi şi europeni prea puţin sensibili la atacurile împotriva democraţiei liberale, la scandalul extremismelor.
Fumătorii trebuie convertiţi ori sînt expulzaţi – ca fumători – din locurile publice (deocamdată închise). Să stea afară pe ger şi pe caniculă, sub ochii acuzatori ai trecătorilor! În aeroporturi au la dispoziţie, în cel mai bun caz, mici cutii de sticlă, sînt „expuşi în vitrine“ unde aerul e supraîmbîcsit de viciul lor. Aşa le trebuie. Aşa e hotărît prin lege.
„Astăzi a fost spînzurat pe lemn Cel ce a spînzurat pămîntul pe ape“ se intonează la denia (vecernia) din Joia Mare. Versul e de o princiară frumuseţe.
Iisus rîde fără încetare, desfătîndu-se de „şiretenia divină“, de inventivitatea cu care Dumnezeu dejoacă aceste capcane, de abilitatea cu care, mai mult, le preface în lecţii şi prilejuri de rectificare, de eliberare.
Eram în troleibuz. Îmi rămăsese pe haină o insignă #rezist, primită la demonstraţie. În faţa mea, o femeie în negru, cu chipul de o cuvioasă seninătate, mă aţintea din cînd în cînd sever. M-a întrebat în sfîrşit de ce eu, om cu părul alb, protestez, „rătăcind“ aşa cum fac cei tineri.
Nu prea îţi vine să te adresezi lui Dumnezeu cu „dumneavoastră“. În faţa ameţitoarei lui transcendenţe vii ca în faţa unui intim, „mai lăuntric în tine decît eşti tu însuţi“, după o vorbă celebră.
De cîţiva ani, chipul social al religiei s-a schimbat în mod dramatic. Ea a dat buzna în spaţiul public. Dă teribile bătăi de cap decidenţilor europeni.
Supunerea la clişee şi mode de consum se poate combina, aşadar, în materie de religie, cu originalitatea. Atracţia faţă de reţeta uniformizantă cu atitudinea care iese din rînd. Recuzita conformistă a sărbătorii cu libertatea faţă de graniţele bine apărate între religii.
Papa Francisc pune un accent puternic pe atitudinile generozităţii, compasiunii, iertării. A fost lărgită categoria preoţilor prin care se poate acorda iertare femeilor împovărate de faptul de a fi făcut avort. E apoi grija cu care a îndemnat să fie asistaţi religios homosexualii.
„Fericit“ e, potrivit lui Rilke, cel care, desprinzîndu-se de gîndirea sedentară, se prinde în jocul lui Dumnezeu: captivat de Absenţa care cheamă, i se predă, o urmează, o urmăreşte.
„Împuţiţilor ecumenişti!“ „Anatema ecumeniştilor!“ Blesteme şuierate unui preot ortodox, Părintele Nicolae Dascălu, şi gazdei sale catolice, Părintele Michel Kubler, la o conferinţă la Centrul „Sfinţii Petru şi Andrei“. Cu puţin timp în urmă. De cîţiva ortodocşi în care spumega siguranţa că au monopol pe adevărul credinţei. Şi ura „absolută“ faţă de oricine nu adera la convingerile lor…
E strigătul dorinţei de a-l vedea pe Dumnezeu, după care Iov tînjeşte „din măruntaiele lui“ (19, 27). Versetul ar putea sluji drept motto pentru ultima carte a lui Alphonse Dupront: L’image de religion dans l’Occident chrétien, Gallimard, 2015.
Călătoria spre/împreună cu Ţinta – iată o mare temă a religiilor, un principiu al credinţei. Unui nomad i se adresează Dumnezeu în momentul auroral al credinţei, unui om capabil să iasă din pămîntul, din neamul, din casa, din limitările lui…
În ultimele decenii de comunism, au existat în mediul românesc cîteva figuri cu valoare de reper. Erau oameni care, înconjuraţi de anormalitatea regimului totalitar, păstraseră normalitatea vie a spiritului. Plătiseră pentru asta preţul persecuţiei şi transformaseră experienţa carcerei în exerciţiu al libertăţii. Nicolae Steinhardt era unul dintre ei.
După ce al Doilea Război Mondial şi-a purtat soldaţii prin toate colţurile lumii, prezenţa altor religii în mediile occidentale a sporit. În anii ’60, dorinţa de a înţelege fenomenul religios universal, sentimentul că această înţelegere te poate ajuta să-ţi pătrunzi mai bine propria credinţă.
Atacurile teroriste din Franţa şi Germania mizează pe o spectaculoasă, imprevizibilă oroare. Lovesc, încărcate de un simbolism al urii, în ţesutul vieţii aşezate, în oameni care îşi celebrează sărbătoarea naţională sau credinţa, care merg la lucru, la cumpărături, la un concert. Atracţia terorismului Daesh nu mai produce doar fanatici înregimentaţi. Dezechilibraţi psihic şi-au găsit prin el un rol, şi l-au pus drept cocardă pe mintea şi instinctele rătăcite.
Omul religios ca şi instituţiile religiei au / ar trebui să aibă sensibilitate pentru acest dar, sădit în orice om, indiferent că aparţine sau nu unei confesiuni.
