Religia ca masacru? Ca fraternitate?
Atacurile teroriste din Franţa şi Germania mizează pe o spectaculoasă, imprevizibilă oroare. Lovesc, încărcate de un simbolism al urii, în ţesutul vieţii aşezate, în oameni care îşi celebrează sărbătoarea naţională sau credinţa, care merg la lucru, la cumpărături, la un concert. Atracţia terorismului Daesh nu mai produce doar fanatici înregimentaţi. Dezechilibraţi psihic şi-au găsit prin el un rol, şi l-au pus drept cocardă pe mintea şi instinctele rătăcite.
Religia răsturnată în ură, în bestialitate programată, dă spectacole în ţările cele mai civilizate ale Europei. Atentatele de stil Daesh nu sînt îndreptate doar împotriva valorilor occidentale, nu numai pe ele vor să le distrugă. Atrocitatea lor intenţionată e îndreptată împotriva umanismului de pretutindeni. S-a spus că ele încearcă să trezească în „adversar“ aceeaşi pulsiune a urii care îi posedă pe atacatori, să năclăiască raţiunea şi civilitatea în zeama fricii, a furiei, a violenţei, a instinctului orb. Creşterea extremei drepte, xenofobe în Europa răspunde, din nefericire, intenţiilor Daesh.
Ce se poate face împotriva ideologiei Daesh? Ce poate face lumea europeană unde libertatea gîndirii şi a expresiei, inclusiv religioase, unde pluralismul, dialogul opiniilor, demnitatea individului sînt definitorii, sînt aerul în care dorim să trăim? Ce poate face credinţa?
După uciderea părintelui Jacques Hamel la Saint-Étienne-du-Rouvray, arhiepiscopul de Rouen a adresat un mesaj de la Cracovia, unde două milioane de tineri erau aşteptaţi să se adune pentru Zilele Mondiale ale Tineretului. El îi îndemna să fie purtătorii unei „civilizaţii a iubirii“. Să opună forţa rugăciunii împotriva agresiunii, fie ea teroristă sau totalitară, căci amintea reculegerea participanţilor la mormîntul părintelui Popieluszko, asasinat de regimul comunist polonez. Îşi lua, spunea el, îndrăzneala de a-i invita şi pe cei fără credinţă religioasă să participe la „strigătul către Dumnezeu“ pentru purificarea de ură. Vorbind astfel, credinţa nu rămîne doar fidelă propriilor principii spirituale. Capătă un glas exemplar, de importanţă publică largă, căci se opune pulsiunilor de frică, închidere, duşmănie ce se pot naşte în europeni împotriva islamului şi a refugiaţilor.
Tot un gest exemplar, îndemnînd la ospitalitate europeană, a fost vizita Papei în Lesbos (aprilie 2016). Într-un ecumenism al carităţii, el a vizitat, împreună cu Patriarhul de Constantinopol şi Arhiepiscopul Atenei, o tabără de refugiaţi. De acolo a luat în grija Vaticanului trei familii de musulmani sirieni. Simbolic vorbind, gestul are o însemnată greutate. Concret vorbind, el nu împovărează peste măsură posibilităţile Vaticanului şi ale comunităţii Sant’ Egidio, care se va ocupa de oaspeţi.
Uniunea Europeană, însă, e pusă în faţa a sute de mii/milioane de refugiaţi, mulţi neînregistraţi, mulţi de o cultură neînvăţată cu democraţia. Iar în comunităţile musulmane din Europa apar de o vreme, ici şi colo, focare de extremism, moschei unde se predică distrugerea Occidentului. Toleranţa faţă de asemenea „libertate de expresie“, ca şi ospitalitatea faţă de masa imigranţilor, riscă să pună în criză valorile gazdei, modul ei de viaţă, calitatea, însăşi fiinţa ei. De asta se tem tot mai mulţi europeni.
Civilizaţie a iubirii, ospitalitate pentru refugiaţii războiului şi ai foamei. Îndemn plin de generozitate. Dar e Europa pregătită să-i primească, să-i familiarizeze cu regulile şi cu cotidianul democraţiei liberale? Sînt autorităţile pregătite să stăpînească terorismul cu etichetă religioasă?
Monseniorul Pascal Gollnisch conduce organizaţia catolică L’Oeuvre d’Orient, dedicată asistenţei comunităţilor creştine din Levant. Intervievat după atacul de lîngă Rouen, el vorbea despre prea puţina eficacitate dovedită de UE şi de comunitatea internaţională în combaterea Daesh. Spera într-o acţiune militară care să lichideze în teren organizaţia şi suportul ei economic, slăbindu-i astfel posibilităţile de predicaţie şi recrutare. Caritate, aşadar, dar şi forţă, fermitate în faţa islamismului criminal. Rectorul moscheii din Lyon, Kamel Kaptane, afirma (cf. France Info) că musulmanii trebuie să asume, ei înşişi în primul rînd, combaterea lucrurilor inacceptabile care se fac în numele islamului.
Ce poate face lumea europeană unde libertatea gîndirii şi a expresiei, unde pluralismul, dialogul opiniilor, demnitatea individului sînt definitorii, sînt aerul în care dorim să trăim? Nu prea ştim deocamdată. Autorităţile nu par dumirite cum să gestioneze primejdia teroristă de pe teritoriul Europei şi din preajma ei. Cum să pună frîu predicaţiei şi actelor urii.
Ceea ce face preţul democraţiei liberale face şi fragilitatea ei. Ea nu se poate menţine prin mijloace autoritare, dictatoriale. Refuză omogenitatea impusă a deciziilor, a convingerilor, a comportamentelor. Nu e democraţie „populară“, nici de stil Erdogan sau Putin. Chiar principiile ei se limitează şi se reglează reciproc într-un echilibru ce trebuie mereu îngrijit. Dreptul la liberă circulaţie sau la manifestaţie publică, desigur. Dar şi dreptul la securitate a persoanelor. Dreptul la libertate de expresie, desigur. Dar şi datoria de a nu produce, nici tolera discursul urii, instigarea la violenţă. Dreptul la libertate religioasă şi de convingere. Dar şi datoria ca libertatea unuia să nu vizeze excluderea/distrugerea celuilalt, anularea diferenţei.
Nu există, pentru gestionarea crizei, soluţii imediate, uşoare, limpezi. Închiderea moscheilor cu discurs extremist, de pildă, nu va determina oare diseminarea clandestină a influenţei lor? Susţinerea de către guverne a imamilor şi moschelilor cu discurs moderat, participant la democraţie, nu va fi interpretată ca amestec al statului laic în treburile religiei?
Confruntaţi cu crimele Daesh, cu criza refugiaţilor, cu două dictaturi la marginea Europei, cu o UE indecisă şi fragilizată, ne putem da seama mai acut cît de preţioase sînt principiile, valorile europene, modul de viaţă european, cu imperfecţiunile lui amendabile. Cît e de important ca el să fie apărat. Voci ale credinţei au amintit că asta înseamnă generozitate, dar şi grijă pentru propria identitate, „civilizaţie a iubirii“, dar şi a fermităţii.
Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase. Cea mai recentă carte publicată e Modelul Antim, modelul Păltiniş. Cercuri de studiu şi prietenie spirituală, Humanitas, 2015.
