Întrebare despre Dumnezeu
Pe forumul articolului „Neagu Djuvara şi bunul samaritean“, unde Andrei Pleşu găzduieşte, ca omagiu comemorativ, interpretarea istoricului la parabola evanghelică, apare o intervenţie deosebită. E a domnului Păun Al: „Parabola bunului samaritean mi-a născut o întrebare la care nu am răspuns. Uitîndu-ne la istoria omenirii, la suferinţa umană, la războaiele, la crimele, la bolile, epidemiile, la catastrofele naturale, care au generat atâta suferinţă şi moarte… Dumnezeu este «aproapele nostru»? Este Dumnezeu «bunul samaritean» pentru fiii Săi, oamenii?“
Într-adevăr, lumea e plină de nenorocire şi urît. Le aflăm acum mai din belşug ca altădată, căci media le culege şi le difuzează pe tot globul. Rămîne Dumnezeu indiferent faţă de ele? Nici eu nu ştiu încotro s-o iau pentru răspuns. Dar gîndirea şi experienţa religioasă dau roată acestei întrebări. Am să menţionez cîteva ocoluri.
1) Grija integratoare. Cum să-i mulţumeşti lui Dumnzeu pentru toate, cînd violenţa, mizeria, răul prosperă în jur şi-ţi sînt cunoscute? E cuvenit? E realist? E posibil? E ceea ce se întreabă părintele Antoine Bloom, unul dintre cei mai vii gînditori ortodocşi din Occident. Meditaţia lui (publicată postum în Contacts, ianuarie 2018) a fost stîrnită în parte chiar de interpelările unor credincioşi.
În faţa nenorocirilor de pe lume, un om spiritual, spunea el, poate asuma atitudinea medierii, a intercesiunii. Ce înţelegea prin asta? A intra în inima conflictului. Cum? Prin faptă pacificatoare/vindecătoare, desigur. Dar mai ales a intra acolo cu centrul fiinţei tale orientat spre Dumnezeu. A lua, interior, asupra ta şi nenorocirea victimei, şi grozăvia opresorului, a depune aceste contrarii în faţa unui Dumnezeu care, potrivit credinţei, nu încetează să trezească, să purifice, să transfigureze. Care judecă, dar şi consumă contrariile cu unitatea Lui transcendentă. În creştinism, El a făcut din Fiul său Mediatorul între nenorocire şi Împărăţie, victimă voluntară şi eliberator totodată.
E omul în stare de o grijă care să includă destinul persecutatului şi destinul persecutorului? P. Bloom aminteşte de o bucată de hîrtie de ambalaj, găsită de militarii americani după evacuarea unui lagăr nazist. Pe ea era scrisă rugăciunea unui deţinut, a unui evreu mort acolo. „Doamne, cînd vei veni în slava Ta, aminteşte-ţi nu doar de oamenii de bună voire, ci şi de cei de rea voire. Dar nu-ţi aminti atunci de cruzimea şi de faptele lor. Aminteşte-ţi de răbdarea unora, de curajul altora, de fraternitatea, de înălţimea sufletului, de fidelitatea pe care le-au trezit în noi. Şi fă, Doamne, ca roadele acestea să fie spre mîntuirea lor“. „Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru“ îndemna, în registru filozofic, Constantin Noica.
Asta nu înseamnă ca justiţia umană să nu-i condamne pe persecutori, să nu facă dreptate victimelor. Nu înseamnă să nu ne străduim să împuţinăm suferinţa, mizeria, singurătatea din comunităţile noastre. Dar dacă întrebarea despre nenorocire i se pune lui Dumnezeu, atunci ea e de adresat mai ales celor care cercetează lucrurile cam ca „din locul lui“. Cel capabil să preia în grija lui şi pe „cei de-a dreapta“ şi pe „cei de-a stînga“ priveşte planul lumii dintr-un punct situat cumva în afara ei, de pe o verticală ce poate aproxima direcţia divină. Le priveşte de pe o axă care uneşte transcendenţa şi interioritatea profundă. Într-o asemenea stare, poate mulţumi.
Poate mulţumi dacă se află deja în raza celeilalte lumi, dacă credinţa i-a deschis poarta spre acolo. Există unii care au dat existenţial mărturie pentru această aşezare. De pildă, evocată de P. -Bloom, Marie Skob-tsov, poetă angajată social, rezistentă în Parisul ocupat, călugăriţă ortodoxă, deţinută la Ravensbrück. Ca să încurajeze o tînără evreică îngrozită de execuţie, a însoţit-o în mod liber în camera de gazare. „N-ai de ce să te temi. Am să vin cu tine“, i-a spus. Au trecut împreună prin ceea ce, pentru ea, era pragul spre viaţa adevărată. I-a dat celeilalte din liniştea ei. Mircea Vulcănescu, care s-a întins pe podeaua îngheţată a celulei, ca „saltea“ pentru un deţinut bolnav. Şi care a murit spunînd: „Să nu ne răzbunaţi“. Atîţia alţii…
Dacă are atitudinea grijii integratoare, dacă iubirea verticală îl face să „vadă oroarea prezentă şi dezlegarea ei în veacul viitor“, atunci omul e în drept să mulţumească pentru toate. Altfel nu poate face asta, spune Părintele Bloom.
2) Iubirea-orientare. Textul Simonei Weil „Iubirea lui Dumnezeu şi nenorocirea“ e o reflecţie filozofică condusă în orizont creştin. Pentru ea, ororile comise de oameni fac parte, la fel ca bolile şi cataclismele, din mecanismul necesităţii impersonale care guvernează lumea „naturală“: căci sufletul criminalului e locuit de rău fără a-l resimţi, fără a avea conştiinţa lui. Nenorocirea e expresia rece, teribilă a necesităţii universale; frumuseţea lumii e faţa ei de ordine, de splendoare. Prima face sensibile „grosimea“ universului, alteritatea, distanţa, neasemănarea faţă de divin. „A fi creaturi nu înseamnă în mod necesar a fi sub nenorocire, dar înseamnă în mod necesar a fi expuşi nenorocirii. Numai increatul e indestructibil.“ Christos asumă toată această distanţă, grosime, nenorocire. E unit cu Tatăl de la depărtarea în care e plasată creaţia. Lumea stă într-o „falie“ a divinului, îmbrăţişată în separaţia-unitatea Celor doi. Peste sfîşierea Lor, iubirea intradivină pune legătura uniunii, iar această coardă vibrează în univers, spune Simone Weil, „asemenea unei perechi de note separate şi contopite, ca o armonie pură şi sfîşietoare“. Nenorocirea poate da omului „ureche“ pentru ea.
Există, desigur, pericolul ca nenorocirea să strivească fiinţa umană, atacînd chiar centrul sufletului, singurul punct nesupus mecanismului necesităţii. Apare, în nenorocire, un „timp“ cînd sufletul se află în gol de Dumnezeu, în întuneric complet. Dacă, în acest vid, el păstrează orientarea către Cel absent, spune Simone Weil cu o certitudine ce pare a experienţei, atunci Acesta vine el însuşi, prin toată „grosimea“ necesităţii şi a lumii, să locuiască în adîncul fiinţei. Nenorocirea astfel orientată e o cale a intimităţii.
E drept că nu de raportul între Dumnezeu şi nenorocire vorbesc cei invocaţi, ci de raportul între omul spiritual şi nenorocire. Ei nu-şi pun întrebarea: „De ce?“, „De ce lasă Dumnezeu atîta nenorocire pe lume?“ Nu o justificare caută pentru ea, ci un sens.
În fond, şi pe Iov asta îl macină, de asta strigă din răsputeri la Dumnezeu. Caută în propria viaţă, în condiţia umană, în marea carte a creaţiei, în înţelepciunea cu care Dumnezeu a compus-o şi nu află nimic care să-i mulţumească înţelegerea, să i-o sature. Iar Dumnezeu tace. Spre capătul poemului, epuizat să caute zadarnic un sens pentru nenorocirea lui, un rost de dimensiune familiară pentru cazul lui individual, Iov rămîne mut. Abia atunci, problema sensului îşi află adevăratul calibru, e lansată în sfera transcendenţei. Abia atunci Iov aude ceva din vuietul majestuos al divinului. Din strivit şi mut, ajunge interlocutor al Atotcuprinzătorului.
Cei care găsesc astfel sens sînt excepţionali. Pentru noi rămîne uimirea, rămîne întrebarea… a avea neliniştea ei e, cred, deja un cîştig.
Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase. Cea mai recentă carte publicată e Modelul Antim, modelul Păltiniş. Cercuri de studiu şi prietenie spirituală, Humanitas, 2015.
