O „carte vie“

Publicat în Dilema Veche nr. 704 din 17-23 august 2017
André Scrima şi dezlegarea poveştilor jpeg

André Scrima (1925 – 19 august 2000) a purtat experienţa monahală şi intelectuală a grupului de la Antim de-a lungul călătoriilor şi al căii lui, de la Paris la Benares, din Liban la Constantinopol şi la Roma (unde l-a reprezentat pe Patriarhul ecumenic la Conciliul Vatican II). A dezvoltat această experienţă şi a făcut-o să iradieze. Din 1959, el a îndrumat comunitatea monastică ortodoxă de la Deir-el-Harf, Liban. Aici a comentat Evanghelia după Ioan. Partea a doua a comentariului, în franceză, ne-a fost dată de Părintele Scrima şi a apărut la Humanitas în 2003. În 2006, graţie prof. Jad Hatem (Universitatea Saint-Joseph, Beirut, unde şi P. Scrima a fost profesor), am primit partea întîi, în arabă, publicată de fraţii de la Deir-el-Harf. Monica Broşteanu a tradus-o, aşa încît la Humanitas a putut apărea Comentariu integral la Evanghelia după Ioan, 2008. De curînd însă, finalizînd organizarea Arhivei André Scrima de la Colegiul „Noua Europă“, am găsit două pagini manuscrise inedite în franceză. Ele vorbesc despre calitatea acestei evanghelii, despre atitudinea potrivită citirii şi interpretării ei. În memoria Părintelui Scrima, vă propun acest text. (Anca Manolescu)

André SCRIMA
Ultima Evanghelie
 

Toate cărţile pe care omul le-a scris – sau le va scrie – se adresează omului, caută să l atingă, îi solicită atenţia. Unele încearcă să redea viaţă trecutului, altele interoghează prezentul, altele se străduiesc, pe dibuite, să deschidă viitorul. Puţine, foarte puţine, de fapt, se ivesc ca venind de altundeva, dintr-un dincolo de timpuri, pentru a rămîne cu noi ca o prezenţă neabătută, boltite peste timpul care trece, pînă la consumarea lui. Aceste cărţi, dacă ştim să intrăm înlăuntrul lor, dacă învăţăm să le urmăm cursul, ne duc spre un loc unde ochii şi inimile se deschid, în sfîrşit, către un alt spaţiu, a cărui nostalgie o avem cu toţii, în imediata apropiere a lui Dumnezeu.

Evangheliile, se ştie, au apărut din experienţa trăită a unor martori care au văzut, simţit, înţeles şi crezut ceea ce Iisus Christos (acest „Învăţător“ neaşteptat care îi alesese şi la a cărui alegere răspunseseră cu toată fiinţa lor) le spunea, îi făcea să descopere şi, mai ales, le îngăduia să întrevadă şi „după ce El va fi fost plecat“, pînă la sfîrşitul timpului. Toate evangheliile lasă să se spună, în cuvintele lor omeneşti, Cuvîntul însuşi al lui Dumnezeu: toate şi, am putea spune, mai intens, cu un fel de transparenţă imediată, ultima dintre ele, evanghelia lui Ioan.

Ea e, într-adevăr, „ultima evanghelie“. Nu, bineînţeles, pentru că Dumnezeu ar înceta după aceea să se facă cunoscut, să acţioneze şi să-şi reverse duhul în lume: nu ne-a vestit oare că este Dumnezeul cel Viu care „pînă acum lucrează“ [Ioan 5, 17], „acelaşi ieri şi astăzi şi în veci“ [Evrei, 13, 8]? Totuşi, Ioan îşi alcătuieşte evanghelia după celelalte, atunci cînd, între primul şi al doilea secol ale erei noastre, în vreme ce istoria se pregătea să intre într-un nou ciclu, credinţa nouă a ucenicilor lui Christos aştepta, într-un anume fel, o ultimă privire asupra Lui, cristalizarea unei viziuni care să-i ajute să-L urmeze pînă în adîncurile însele ale misterului lui Dumnezeu, acolo unde El se află de acum înainte: iată de ce Ioan scrie ultima evanghelie. Altminteri spus, „ultima“, pentru că în ceea ce Ioan vede şi pentru care el dă mărturie se înscrie, atît cît e cu putinţă, „ultimul“ lui Dumnezeu, darul lui suprem de cunoaştere şi de viaţă adresat fiecăruia dintre noi şi nouă tuturor.

Cu alte cuvinte, evanghelia lui Ioan e esenţialmente o carte de cunoaştere vie a lui Dumnezeu. Dar să ne întrebăm o clipă: ce înseamnă o „carte vie“? În fond o sumedenie de cărţi (printre ele, multe cărora le-am pierdut aproape amintirea) pot susţine că ele cuprind o secţiune de viaţă, că încearcă s-o povestească, s-o scruteze şi s-o înţeleagă. E fără îndoială adevărat, spre cinstea umanităţii de pretutindeni şi dintotdeauna. Totuşi, o „carte de viaţă“ e ireductibil „altceva“. Ea nu trebuie să se mărginească la multiplele aspecte ale vieţii omeneşti, fie ea oricît de sublimă; trebuie să treacă dincolo de artă, de ştiinţă, de „desăvîrşirea“ ce poate fi dobîndită în această lume. Toate aceste elemente de o incontestabilă valoare ajung, de altfel, să fie înghiţite, mai devreme sau mai tîrziu, de viaţa însăşi, în trecerea ei. Trebuie ca viaţa din care e ţesută cartea să vină de dinaintea oricărei vieţi pur omeneşti, dintr-un suflu de viaţă şi de adevăr care să nu depindă de condiţiile impuse de secole şi epoci. Ea nu reprezintă aşadar numai un prilej de instruire (de uimire sau de admiraţie), ci ne poartă literalmente într-o noutate de viaţă. Recunoşti, de obicei, o astfel de carte prin faptul că, odată adecvat deschisă, ea nu se mai închide niciodată.

Nu ne referim, bineînţeles, la actul material de a lua cartea în mînă şi de a o răsfoi. Desigur, orice carte, ca obiect fizic, poate fi, asemenea unei uşi, închisă ori deschisă. Dar, cartea de viaţă, dacă ştii să o deschizi, te poartă de la sine mereu mai departe, mereu mai sus; infuzează în noi, asemenea unui izvor în nesecată curgere, o altă esenţă de viaţă care se uneşte cu a noastră.

Dar pentru asta, spuneam, trebuie să ştii să o „deschizi“. Ceea ce nu e întotdeauna uşor. Nu ne mai dăm poate seama (fiind atît de obişnuiţi să manevrăm cărţile) în ce măsură relaţia noastră cu cartea e complexă. În imediat, sîntem stăpînii cărţii pe care o ţinem în mîini, pe care o citim. Ne „aplecăm“ asupra ei, îi parcurgem textul, îi primim mesajul: „judecătorul“ cărţii sîntem însă mereu „noi“, încercînd – inconştient poate – să o înţelegem „cu uşurinţă“, fiind agasaţi, dacă nu înclinaţi să renunţăm, cînd întîlnim vreo „dificultate“. Or, o carte uşoară, care se lasă citită „cu uşurinţă“ are toate şansele să ne placă pur şi simplu fiindcă ne lasă pe loc, acolo unde ne aflam dintotdeauna, chiar dacă ne îmbogăţeşte provizoriu cu ceva cunoştinţe noi; dar nu ne poartă mai departe, dincolo de noi înşine, către un alt noi înşine. Să ne ferim aşadar să căutăm doar uşurinţa (riscăm să nu o întîlnim decît pe ea); să ne neliniştim mai degrabă dacă nu ştim să căutăm „dificultatea“ şi să-i facem faţă. „A-i face faţă“ într-adevăr: dinaintea textului socotit dificil poţi desigur închide cartea; dar poţi de asemenea insista, poţi pătrunde mai adînc decît litera ori sensul aparent „obscur“, pentru a descoperi lumina care se ascunde înăuntru. Orice lectură adevărată şi cu atît mai mult lectura unei cărţi de viaţă precum evanghelia lui Ioan are acest preţ: iar atunci, departe de a se închide, ea nu încetează să se deschidă.

…Pentru fraţii din comunitatea monahală de la Deir-el-Harf, „deschiderea“ cărţii Sf. Ioan s-a petrecut, s-ar spune, aproape la începuturi, în 1961-1963. O lectură răbdătoare şi ardentă (comentată într-o limbă care nu era araba, dar care devenea arabă printr-o traducere imediată) s-a întins asupra primei părţi (cap. 1-17). Am urmat o metodă riguroasă de lucru, menită să pătrundă ordinea ultimă a evangheliei, traseul ei interior, esenţa ei proprie. (Ceea ce poate sluji de altfel ca model şi pentru cunoaşterea altor texte ale Scripturii.) Cînd, în decembrie 1985 – ianuarie 1986, ne-am regăsit pentru a relua şi încheia parcursul (cap. 18-21), totul răsuna altfel. (Cititorii îşi vor da seama probabil de deosebirea abordării între prima şi a doua parte, publicate separat.) Textul nu se închisese în el: o lumină venită dinăuntrul lui se răsfrîngea asupra ultimelor ţărmuri la care conduce evanghelia lui Ioan (cap. 21) şi, fără a se depărta de noi, îl unea cu lumina Învierii. Aşteptare împlinită şi mereu de împlinit: Cartea rămîne deschisă. 

iulie 1986

„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Aix-les-Bains și tinerii francezi de 70 de ani (II)
Dar poate că mai mult decît plimbarea în sine conta acel „împreună”.
p 19 jpg
Cultul virginității
Ideea că virginitatea fizică atestă puritatea și inocența depășește granițele religioase, devenind un construct social și ipocrit prin care unei femei i se anulează calitățile morale în favoarea celor fizice, ajungînd să fie prețuită mai degrabă integritatea trupului decît mintea și sufletul.
p 20 San Filippo Neri WC jpg
Despre creștinism și veselie
Multe dintre textele clasice ale creștinismului dovedesc o relație încordată pe care Sfinții Părinți o întrețineau cu rîsul.
„Voi cine spuneţi că sînt?“ O pledoarie jpeg
Migdalul lui Origen
Editat, tradus, redescoperit în bogăția și autenticitatea sa în ultimul secol, Origen revine de fiecare dată în atenția cititorilor cu o înnoită putere de atracție.
Zizi și neantul jpeg
Dacia roșie
Era o oază, într-o vreme în care lucrurile se degradau pe zi ce trecea: la cantina de acolo se putea mînca bine și ieftin, ba chiar și cumpărai una-alta pentru acasă, uneori.
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
La Galați, o candidată a fost surprinsă în timp ce încerca să fraudeze examenul de bacalaureat cu un pix-telefon. Avea 45 de ani și era absolventă a unui liceu particular, la frecvenţă redusă.
41580801101 373a7ea5c2 c jpg
Oamenii fac orașele
Paradigmei moderniste de producție a noilor cartiere, Jacobs îi opune observația directă și studiul la firul ierbii, sau la bordura trotuarului, a vieții urbane.
Zizi și neantul jpeg
Roți și vremuri
Trebuia să mănînci nu știu cîți ani numai iaurt și să economisești, să pui bani la CEC ca să-ți poți cumpăra o Dacie.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Aix-Les-Bains și tinerii francezi de 70 de ani (I)
În Aix zilele de vară se mișcă în ritm de melc, par nesfîrșite, exact ca acelea din vacanțele copilăriei.
E cool să postești jpeg
Tastatura sau creionul?
Este un avantaj real acest transfer al informațiilor direct pe dispozitivele elevilor?
p 20 WC jpg
Religiile manevrate de dictatori
Sîntem înconjuraţi de spaţii unde religia e folosită în beneficiul unor regimuri antiliberale: Rusia lui Putin, Turcia lui Erdogan, Ungaria lui Orbán.
Theodor Pallady jpeg
Discretul eroism al moderației
Nu prea cunoaștem opera românilor americani, iar numele care circulă simultan în cele două culturi provin cu precădere din zona umanistică.
p 23 Lea Rasovszky, Bubblegun of Sweet Surrender (Soft War) I  Codre jpg
„Războiul este doar «eu» și nici un pic «tu»” – artiștii și galeriile în timp de război
„Un fel de așteptare epuizantă la capătul căreia sperăm să fie pace.”
p 24 A  Damian jpg
Cu ochii-n 3,14
După ce, cu o săptămînă în urmă, doi lei au încercat zadarnic să evadeze din grădina zoologică din Rădăuți, un șarpe mai norocos a pătruns în Spitalul Orășenesc din Balș.
Zizi și neantul jpeg
Mare, pofte, necuprins
Tocmai ăsta era hazul vacanței: împletirea ciudată de pofte concrete și visări abstracte. Figurau, cu toatele, într-un meniu pestriț și cu pretenții.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Vacanțe de altădată
Nu pot vedea mai multe, însă sînt convinsă că au și bomboane străine sau ciocolată, poate că au și gume cu surprize.
E cool să postești jpeg
S-o fi supărat pe mine?
Ca să nu „supere” această societate, foarte multe femei ajung să fie prizoniere ale unor prejudecăți pe care și le autoinduc, perpetuîndu-le, uitînd de cele mai multe ori de ele însele.
p 20 Sf  Augustin WC jpg
De ce scandalizează creștinismul?
Scandalul creștinismului stă așadar în neverosimilul lui. Însuși Dumnezeu vorbește, dar nu o face ca un stăpîn.
setea de absolut convorbiri cu christian chabanis jpg
Setea de absolut
Atunci cînd am întrevăzut cîteva adevăruri esențiale este dureros să simțim că, în măsura în care vrem să le comunicăm oamenilor, ele capătă limitele noastre, impuritățile noastre, degradîndu-se în funcție de acest aliaj.
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
O femeie din București a fost pusă sub control judiciar, fiind bănuită de săvîrșirea infracțiunii de înșelăciune prin vrăjitorie.
Edgar Allan Poe, circa 1849, restored, squared off jpg
Prăbușirea casei Usher
Una dintre cele mai emoționante descrieri de arhitectură din literatura universală este tabloul creionat de Edgar Allan Poe în debutul nuvelei „Prăbușirea casei Usher”.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Cum e să pleci în vacanță bolnav și complet epuizat
N-am mai fost într-o vacanță parțial din cauza pandemiei, însă mai mult din cauza faptului că nu mi-am mai permis o vacanță.
p 20 Ierusalim, Muntele Templului WC jpg
Loc disputat
De curînd, la Ierusalim au izbucnit din nou – dar cînd au încetat? – tensiunile pe esplanada Cupolei Stîncii.
Theodor Pallady jpeg
Scurtă oprire în biblioteca perfectă
Cel mai adesea afli despre autorii de cărți din cărțile altor autori: circulația bibliografică prin notele de subsol asigură ventilația academică din care se compune tradiția intelectuală a oricărei societăți moderne.

HIstoria.ro

image
Nașterea Partidului Țărănesc, în tranșeele de la Mărășești
În Primul Război Mondial, Mihalache se înscrie voluntar ca ofiţer în rezervă și se remarcă prin curaj și prin vitejie peste tot, dar mai cu seamă la Mărășești. Regele Ferdinand însuși îi prinde în piept ordinul „Mihai Viteazul“ pentru faptele sale de eroism.
image
Dacă am fi luptat și vărsat sânge în 1940 pentru Basarabia, poate că...
Istoria nu se scrie cu autoprotectoarele „dacă...” și „poate că...”. Nimeni nu poate dovedi, chiar cu documente istorice atent selectate, că „dacă...” (sunteţi liberi să completaţi Dumneavoastră aici), soarta României ar fi fost alta, mai bună sau mai rea. Cert este că ultimatumurile sovietice din 26-27 iunie 1940 și deciziile conducătorilor români luate atunci au avut efecte puternice imediate, dar și pe termen lung.
image
Cine a fost Mary Grant, englezoaica devenită simbol al Revoluției de la 1848 din Țara Românească
„România revoluționară”, creația pictorului Constantin Daniel Rosenthal, este unul dintre cele mai reprezentative tablouri ale românilor, simbol al Revoluției de la 1848. Românca surprinsă în tabloul care a făcut istorie a fost, de fapt, la origini, o englezoaică pe nume Mary Grant.