„Arzătoarea absenţă“
Arhiva André Scrima de la Colegiul „Noua Europă“ cuprinde o mare cantitate de notiţe. Pe file, carnete, ştraifuri de foiţă, mici cartoane, Părintele Scrima îşi nota propriile gînduri şi comentarii, pe lîngă citate patristice, referinţe studioase, poeme, de la imnografii bizantini la persanii Rûmi ori Attâr, la Paul Celan ori T.S. Eliot. Împreună cu memoria/prezenţa celui care le-a ales, ele sînt trecute mai departe; îndeamnă la interpretare. Printre ele se află un poem de Rilke dedicat doamnei baroane Renée de Brimont (Poeme şi dedicaţii 1920-1926): „Ca să-l găseşti pe Dumnezeu / trebuie să fii fericit. / Cei care datorită nenorocirii lor îl inventează / merg prea repede, / caută prea puţin intimitatea cu arzătoarea lui absenţă“.
Recursul la un Dumnezeu conceput drept prezenţă consolatoare. Drept adăpost pentru necazurile, neputinţele, singurătăţile, tristeţile noastre. Un Dumnezeu care ne mîngîie de nedreptăţile îndurate, care ne compensează carenţele, care ne asigură în statura noastră de aici. Conceput în funcţie de nevoile individului, la măsura lui. Ne e firesc să procedăm aşa, să ne adresăm unei instanţe supreme care, cu puterile ei excepţionale, ne poate „rezolva“ crizele cotidiene, ba chiar ne poate conserva, sperăm, chipul individual în lumea de dincolo. Un Dumnezeu în serviciul nostru. Gîndire de înţeles şi într-un fel legitimă, dată fiind copleşitoarea generozitate divină. Dar gîndire „grăbită“, fără destulă detentă verticală, fără gust pentru prea îndepărtata, exaltanta Lui condiţie. Căci riscăm să ne aflăm astfel în faţa propriei noastre staturi „absolutizate“. Ne proiectăm în Cel preaînalt problemele, interesele, mărginirea, particularul. Ale noastre şi ale lumii în care sîntem prinşi. Apără-ne, Doamne, împotriva bîlciului din politica românească, împotriva lui Trump şi a lui Putin, a slăbiciunilor Europei, a birocraţiei, a măruntelor şi marilor greutăţi care ne erodează vieţile. Nu e inacceptabil să gîndim astfel. Doar că, făcînd aşa, punem graniţe copleşitoarei generozităţi divine. Care ar dori să ne dăruiască mult mai mult, să ne pornească pe drumul adecvării la preaplinul ei, să ne facă apţi să-i gustăm nemăsura. O anecdotă musulmană, cuprinsă de poetul parfumier Attâr (secolele XII XIII) în Cartea încercării, formulează, cu umor şi savoare, deosebirea de perspectivă, de nivel. Un om necăjit se înfăţişează dinaintea lui Alexandru cel Mare. Marelui rege îi cere un bănuţ. „Om ignorant, maiestăţii mele îi ceri aşa puţin?“ „Atunci dă-mi o comoară, umple-mă de bunătăţi!“ „Cine eşti tu ca să pretinzi aşa de mult?“
E un dialog al inadecvării, al diferenţei de nivel neasumate, ignorate. Potrivit învăţăturilor spirituale, omul e un sîmbure de infinit înconjurat de limitări, de finitudine. Condiţia noastră se poate articula cu condiţia divinului în măsura în care acest sîmbure este trezit, se lasă atras de infinitul divin, iar în acest proces finitudinea noastră e lărgită, transformată. Asta e vocaţia fiinţei umane, excelenţa ei. Ignorantul din parabolă, „omul necăjit“ care sîntem a solicitat în primul caz Preaplinul potrivit propriei finitudini statice, l-a evaluat cu măsura mărginirii omeneşti. În al doilea caz, a cerut, din condiţia lui statică, asemănarea cu Regele, o bogăţie pe măsura atotposibilităţii Lui. În primul caz a judecat limitativ posibilităţile divinului. În cazul al doilea, şi-a judecat limitele capabile să cuprindă darul infinit. De două ori proastă judecată. Nu a cerut să-i fie trezit plinul interior, nu a rugat să-i fie amplificată fiinţa, atrasă pe drumul adecvării.
Dar divinul poate fi „inventat“, „fixat“ în limitele gîndirii umane nu numai pe linia necazurilor şi grijilor noastre. Poate fi „inventat“, „fixat“ prin limbaj, cînd se pretinde ca adevărul lui infinit să se rostească într-o unică formă. Poate fi „inventat“, acaparat ideologic, cînd se pretinde ca un grup socio-religios să-i deţină în exclusivitate revelaţia. Poate fi „inventat“, „acaparat“ în limitele gîndirii umane, cînd raţiunea îi dă doar rostul de organizator al unei lumi impecabile. La sfîrşitul Evului Mediu, de pildă, universul era conceput ca o ierarhie perfectă de niveluri de fiinţă. În ordinea sa graduală, ea tindea să acapareze însuşi principiul acestei ordini, să considere că între infinit şi finit, între Creator şi creatură poate avea loc o comunicare de tip aproape continuu. Dumnezeu intra acolo într-o relaţie „comparativă“ cu ordinea creată; risca să fie, în termeni matematici, superiorul, limita de sus a ansamblului creat – dacă nu cumva chiar un fel de supremum: adică cel mai mare element al său. Iar dacă Dumnezeu e gîndit în continuitate cu creatura, raţionalismul poate pune atunci dilema răului, a nefericirii: fie Dumnezeu e bun, dar nefiind atotputernic, nu poate împiedica răul; fie Dumnezeu e atotputernic, dar nu e bun, aşa încît permite răul.
„Fericit“ e, potrivit lui Rilke, cel care e sensibil la transcendenţa suprem atrăgătoare a lui Dumnezeu. Care e atent la chemarea divinului de a fi căutat dincolo de limitările noastre, de a fi urmat dincolo de fiecare configurare, de fiecare treaptă atinsă. Limitările, finitudinea umană pot deveni expresive în măsura în care sesizăm în ele „absenţa“ divinului, imposibilitatea de a-l cuprinde, de a-l fixa acolo. De pe pragul fiecărei etape, El îl atrage pe călător mai departe, îl face să străbată încă un pas către/în necuprinsul Său plin de sensuri.
A citi lumea ca domeniu al absenţei lui Dumnezeu nu înseamnă a o lăsa în seama absurdului. Înseamnă a o citi ca mediu de contrast, care face evidente, cu o evidenţă acută, vie, majestatea, transcendenţa, generozitatea Lui absolute. Un filozof mistic ca Simone Weil putea afirma chiar: „Această lume, ca absolut vidă de Dumnezeu, e Dumnezeu însuşi“.
„Fericit“ e, potrivit lui Rilke, cel care, desprinzîndu-se de gîndirea sedentară, se prinde în jocul lui Dumnezeu: captivat de Absenţa care cheamă, i se predă, o urmează, o urmăreşte. De la alexandrinii Philon şi Clement la Grigore de Nyssa, oameni „fericiţi“ au comentat locul din Ieşirea 33, 21-23, unde Moise, cerînd să i arate slava divină, primeşte posibilitatea de a vedea „spatele“, trecerea lui Dumnezeu, urma lui mobilizatoare. Origen spunea că „sufletul e frumos pentru că înaintează“, pentru că e apt de vînătoarea spirituală. La fel de bine se poate spune că „sufletul e fericit pentru că înaintează“, căutînd intimitatea cu arzătoarea Lui absenţă.
Lumea e plină de vectori către Dumnezeu. De fiecare dată cînd gîndul sau ruga invocă divinul – chiar şi după măsura mărginirii noastre – putem simţi, îmbinate, coborîrea Lui pînă la condiţia umană şi atrăgătoarea Lui absenţă.
Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase. Cea mai recentă carte publicată e Modelul Antim, modelul Păltiniş. Cercuri de studiu şi prietenie spirituală, Humanitas, 2015.
