În intimitatea literară a rugii îl atrage pe cititor cel mai recent volum al Ioanei Pârvulescu: „Dialoguri secrete. Cum se roagă scriitorii şi personajele lor”.
Credinţa ne spune că spaţiul ei propriu e interioritatea, că acolo e de căutat Interlocutorul dorit: în interioritatea omului şi a lumilor deschise către Ultim.
Sînt semne, unele decente, altele stînjenitor retorice, ale unei sărbători de care se leagă o identitate religioasă cam de la sine înţeleasă, larg declarată, dar nu tot aşa de cunoscută, frecventată.
Omul religios interesat de sens se mişcă, în ceea ce îl priveşte, sub cupola nelimitată a acestui spaţiu, încearcă să ia înălţime în cuprinsul lui. Încearcă să considere lucrurile dinspre zenitul divin, să-şi adecveze privirea la ochiul de boltă al cadrului în care se mişcă.
Alexandru Mironescu şi prietenii lui nu erau nici ei nepăsători faţă de tema naţionalului, atît de masivă în epocă. Şi ei priveau creştinismul răsăritean ca pe un dat fast al locului. Dar nu socoteau că el îi încarcă pe români cu daruri native, cu un specific etnic privilegiat, cu o excelenţă garantată. Îşi puneau mai ales problema creativităţii spirituale în modernitate.
În cercetarea filozofiei antice, Pierre Hadot (1922-2010) are, se ştie, un demers aparte, înnoitor. Schimbă accentul de pe doctrine – investigate în ele însele – pe tema formării sinelui. Asta urmărea filozofia veche, susţine, argumentează, ilustrează pe texte Pierre Hadot: să ridice sufletul, să-i conducă, în mod lucid, metodic, aspiraţia spre un nivel universal.
În 2018, Monica Broşteanu a tradus, pentru Editura Galaxia Gutenberg, una dintre cărţile preotului catolic Michel Remaud, fost director al Institutului Creştin de Studii Iudaice „Albert Decourtray“ de la Ierusalim. Deşi apărut în 1983, volumul Creştini în faţa lui Israel, slujitor al lui Dumnezeu nu şi-a pierdut deloc utilitatea, capacitatea de a disloca prejudec
Călătoarele indignate nu făcuseră nimic pentru „integrarea“ celor două maneliste. Le era mai uşor să-şi proiecteze indignarea asupra unui grup etnic decît să rişte o intervenţie punctuală, poate un dialog dezagreabil. Le era mai comod să acuze
Legiunea se voia un creştinism care să dicteze în stil totalitar întregii societăţi, inclusiv Bisericii. Minus violenţa fizică (dar nu şi cea verbală), Matteo Salvini joacă o carte asemănătoare. Se declară bombastic „părintele a şaizeci de milioane de italie
Dar aceste trăsături sînt şi în alt fel „banale“. Nu ne stau ele – ca înclinaţie – în fire, nu străbat ele în comportamentul de fiecare zi? Acolo unde le-a descoperit Hannah -Arendt, ele nu au avut limită, au mecanizat mintea adepţilor, iar pe baza lor s a
Condiţia călătorului – nu neapărat concretă, cît interioară – expune mai bine decît sedentaritatea „neaşteptatului“ vertical; presimţirea lui e atunci mai vie, atenţia mai liberă, mai productivă în faţa lui.
Ce aude Moise pe Sinai, cînd Dumnezeu îi dă Legea (Exod 20, 1-19)? Gershom Scholem arăta că – după anumite interpretări talmudice şi hasidice – cuvîntul „furtunos“ din vîrful munt
Augustin (354-430) e celebru. Tot ce e teologie şi chiar filozofie în Apus îi datorează ceva. El e intelectualul fondator al culturii medievale apusene. Pe Synesios (370-414), contemporanul său alexandrin, în afara specialiştilor, lumea de azi îl ignoră, deş
În centrul religiei stă posibilitatea de a-l întîlni pe Cel cu totul altul: a intra în raza Lui de prezenţă, a-i suporta alteritatea/ascunderea/absenţa, a nu te lăsa desprins de căutarea/invocarea Lui. O spune Iisus însuşi: „Viaţa veşnică înseamnă să te
Divinul a început să fie privat şi de putere explicativă. „Ipoteza Dumnezeu“ a devenit tot mai puţin necesară, pentru filozofi şi savanţi, cînd propuneau modele de funcţionare a universului. Din fericire, nici ideologia lui „Dumnezeu este cu
Privirea lui rămîne fermă, binevoitoare, lipsită de emoţie, ca şi cum tot ceea ce îl înconjoară i ar fi bine cunoscut şi familiar încă de multă vreme.“ Printre barăci, noroi şi sîrmă ghimpată, grupul de călugări îşi face de altfel preumblările ora
Apoi infernul şi diavolul tradiţional nu mai au credit fiindcă au stat prea mult pe scena creştină. Unul a înşelat, a ispitit peste măsură, celălalt a înfricoşat pînă la teroare, plictis şi comedie neagră. Secole la rînd, chiar pînă în secolul XX, Bisericile
Vrem, nu vrem, trăim într-o lume multireligioasă. Dacă nu traiul cotidian, atunci călătoriile, media, Internetul ne dau ştire despre varietatea credinţelor, a comunităţilor care le profesează. Această diver
Ce aşteaptă Pierre Manent de la musulmani? „Să accepte să facă parte dintr-o comunitate care e de marcă creştină, unde evreii au jucat un rol important, unde religia nu comandă statului şi unde statul nu comandă religiei.“ Ce cere el musulman
Se spune de multe ori că la Platon şi, în genere, în filozofia veche, răul e asociat cu ignoranţa, pe cînd în creştinism şi, în genere, în religie, răul e asociat cu păcatul, fie că el înseamnă orgoliu, pulsiune lumească ori neascultare faţă de divin. În pr
„Patrioţi în România, Europa merită mai mult“ – aşa ar suna pertinent, după mine, o lozincă pentru alegerile europarlamentare. PSD ar dori, în schimb, instituţii europene fermecate de performanţele corupţiei din România. Pline de
Deprinderea dificilă a credinţei pare nesfîrşită. Are elanuri, mişcări de dubiu, clipe de verticală certitudine, reveniri la o nesiguranţă pentru care cuvîntul direct al lui Dumnezeu nu e de ajuns şi cere probe subalterne.
În preambulul creaţiei, cele două principii, cu cele două „tărîmuri“ ale lor, se află într-o verticală vecinătate, dar şi în separaţie: primul se ridică spre „nord“ şi înălţimi, al doilea se întinde „la sud“, „împlîntat ca un cot“ la graniţa celuilalt. În tumultul
Nu puţini sînt cei care socotesc că a fi credincios îţi rezolvă problema sensului. Că, aflat într-o religie, îţi este oferit de-a gata rostul lumii, al istoriei, al propriei vieţi: pentru timpul de faţă şi pentru timpurile din urmă. Nu te mai întrebi, nu mai cauţi şi nu te mai cauţi. Eşti scutit de crize. Eşti atotlămurit. Poţi şi eşti
„Cum pot fi religiile canale ale fraternităţii mai degrabă decît bariere de separare?“, iată întrebarea pe care Papa şi responsabilii religioşi reuniţi la Abu Dhabi îi îndeamnă pe credincioşii tuturor religiilor să şi-o pună. Cum se poate ivi fraternitatea nu numai la nivel te
Dar ce înseamnă în fond să fii singur? De la experienţa comună la reflecţiile filozofilor, singurătatea înseamnă să nu mai fii privit de ceilalţi, de nimeni. Nu mai există cineva care să-ţi recunoască calitatea de persoană, care să-ţi ofere propria ta i
Credincioşi ai religiei şi credincioşi ai secularului, toţi invocăm acest „An Nou“, toţi îl dorim fast. Să însemne asta că individul religios, ca şi cel nereligios, creditează – fie şi indirect, aluziv – un altfel de timp, de calitate diferită decît cea a timpul
Din septembrie 2001 încoace, am auzit de cîteva ori oameni destul de cultivaţi spunînd că terorismul îşi găseşte în chiar doctrina islamului o anume justificare. Că, în Coran, războiul şi virtuţile combatante sînt lăudate şi, ca atare, islamul incită la luptă, în
Astăzi ni se pare puţin credibil ca istoria şi eternitatea să se întîlnească undeva, la capătul istoriei. Modernitatea a decuplat orizontala istoriei de la transcendentul religios. Utopiile totalitare, care au pretins să realizeze eschaton-ul în istorie, s-au dovedit criminale. Corelate, aceste două fenomene au pus în chestiune, în modernitatea tîrzie, „continuitatea“ între transcendenţă şi istorie. Dar aşa stînd lucrurile, nu avem oare şanse să devenim mai disponibili, mai atenţi faţă de celăl
Pe de o parte, postul înţeles drept mortificare, drept performanţă (contra naturii?) a corpului. Pe de altă parte, postul înţeles – tot maximalist – ca „salt“ brusc în idealul „omului perfect“. Pe cînd alternanţa abstinenţă-belşug dă suport persoanei în ef
Un dialog care s-ar duce în această perspectivă are în vedere o pace mai stabilă decît cele socio-politice. E o pace care coboară asupra interlocutorilor, care îi menţine creatori, în mers. „A descoperi nu «acelaşi lucru», ci pe Acelaşi, dar altfel: iată deosebirea noetică şi existenţială“, spunea André Scrima.
Paul Veyne, strălucit istoric al Antichităţii, e ştiut pentru dezinvoltura cu care îmbină erudiţia şi metaforele picante cînd caracterizează un fenomen istoric. Potrivit lui, istoriografia ţine nu de descrierea unor evenimente, ci de sesizarea unei „intrigi“,
Responsabilitatea persoanei capătă o sporită greutate. Biserica Catolică, mai sensibilă la semnele vremii, dă astăzi acestei teme o deosebită importanţă. De curînd, cardinalul Stella, prefect al congregaţiei pentru cler, a adresat preoţilor un avertisment împotriva „abuzului spiritual“
„Compasiunea pentru suferinţa străină“ şi alteritatea tare a divinului sînt/pot fi locuri de întîlnire a religiilor. În primul caz, atenţia/dezbaterea/colaborarea religiilor ar pune asupra condiţiei noastre privirea ochiului divin. În al doilea caz, atenţia/înţelegerea/elanul lor se lasă atrase de ochiul Necuprinsului.
Cunosc trei persoane care au făcut de curînd pelerinajul la Compostela. O doamnă din Craiova care se ocupă de o mică afacere cu produse handmade. O franţuzoaică de şaizeci de ani, antropolog cu specializare în cultura niponă. O tînără care urmează să-şi înceapă studiile universitare.
Separarea „eului“ (familiar) de „sine“ (mai mult ori mai puţin latent) nu-şi potoleşte trauma. Cînd omul se pregăteşte pentru moarte, el nu se poate pregăti niciodată îndeajuns. „Între meditaţia asupra morţii şi realitatea ei e aceeaşi deosebire“,
Induc ele ideea unei uniformităţi a religiilor (toate spun/oferă cam acelaşi lucru, indiferent de culturile şi spaţiile unde au prins chip, indiferent de tonul divin care le-a instaurat)? Sugerează ele aşadar ideea unui concordism comod, care i-ar putea împinge oamenii de sensibilitate religioasă
Ne-am obişnuit astăzi cu diferite feluri de migraţie. E cea pricinuită de război şi terorism, care aduce în Europa valuri îngrijorătoare de refugiaţi din Orientul Apropiat. E cea a românilor plecaţi să lucreze în străinătate, care, învăţaţi acum cu democraţii funcţionale, s-au întors pentru protestul din 10 august şi, fiind trataţi ca „lovitură de stat“ PSD-închipuită, au încasat o represiune brutal de concretă. Peste tot în lumea noastră, oameni, comunităţi, culturi, religii se mută, se expatri
În preajma alegerilor din 2016, platforma digitală ultraconservatoare Church Militant făcea din Donald Trump un nou Constantin. Cît despre Hillary Clinton, ea era asimilată lui Diocleţian, ultimul persecutor antic al creştinilor. Carevasăzică, nu proces electoral democratic într-o ţară a diversităţii culturale şi etnice, a libertăţii de credinţă, de opinie, de conştiinţă, ci luptă religioasă între „buni“ şi „răi
Credinţa să refuze prin urmare ironia, să nu aibă ce face cu ea? Chiar aşa să fie? Cînd ne luăm drept experţi ai credinţei, cînd decretăm concepţii şi practici religioase obligatorii, ca şi cum am avea absolutul la degetul cel mic, nu ar fi bună puţină autoironie? Undeva, în Frică şi cutremur, Kierkegaard spune că tot capitolul 6 din Evanghelia după Matei recomandă ironia, are tonul ei.
Mai toate religiile şi spiritualităţile par să cuprindă avertismente împotriva setei de ştiinţă. Din extremul Răsărit pînă în Apus se face elogiul unei purităţi a inimii care nu are nevoie de „înţelepciune omenească“ și care, pentru a primi influenţa divină, trebuie să-şi adauge „sărăcia cu duhul“
A-l asculta pe celălalt, cu diferenţa lui religioasă, poate fi un exerciţiu modest, ajutător, concret, dar formativ pentru a percepe semnalul Celuilalt, în diferenţa lui nelumească.
