Anca MANOLESCU

Pentru apartenenţa la lumea liberal democratică, Ucraina luptă cu preţul vieţii unor militari și civili, al unor comunităţi asediate sau dislocate.

Cei care nu pun nici o limită propriei libertăţi se socotesc singurii îndreptăţiţi să aibă libertate.

Credinţa e redusă la ideologie, oricare ar fi ea.

Era mereu pe drumuri, în căutare, în ofensivă ca să culeagă ceea ce era muzică tradiţională încă vie, „în situaţie” autentică de performare prin satele şi urbele din ţară.

Credinţa îi dă vectorul, tensiunea verticală; cunoaşterea îi dă pofta şi priceperea traseului.

Omul angajat în credinţă n-ar putea oare să aibă „ureche bună” şi pentru alte glasuri religioase care, cu limpezime şi ardenţă, invocă pe Cel transcendent ca pe un intim?

Cuvîntul divin îşi rosteşte cuvîntul transcendent cu glas uman.

„Duhul ne-a luminat ca să ne dăm seama că muzeul trebuia deschis cu orice preţ.“

Prin 1970 asta era afişat, se spune, la Veneţia, în portalul bisericii Santa Maria della Salute.

Patriarhia are – în valul patru al pandemiei – un discurs echilibrat: îndeamnă spre consultarea medicilor în ceea ce priveşte decizia fiecărui credincios de a se vaccina.

Există, printre musulmani, voci care susţin reflecţia şi interpretarea creatoare a islamului, există opoziţie faţă de integrismul devenit ideologie de luptă.

Nu certitudinea plană se potriveşte în privinţa divinului, ci drumul orientat de infinitul ţintei.

Uniunea mistică cere persoanei depăşirea culturii şi chiar a intelectului, „sacrificarea” lui.

Daniela Dumbravă şi Bogdan Tătaru-Cazaban, de la Institutul de Istorie a Religiilor (Academia Română), au propus o secţiune dedicată colegialităţii religioase organizate în act de ripostă faţă de o situaţie conflictuală acută, anume războiul civil din Liban.

Starea de netrudă, de fericită desfătare, de contemplare a realelor tari.

A pune în comunicare multiplul, diversitatea persoanelor şi a realului cu un Pol suveran ţine tot de ritm, de vibraţia unitivă.

Ajungi să percepi mai viu însemnătatea pe care tradiţiile spirituale o dau „calităţii” aerului.

Andrei Cornea ne-a obişnuit cu proiecte ample prin care devin prezenţi (sau sînt restituiţi extins) în limba română filozofi antici de primă mărime.

Există o veche spusă care rezumă, după mine, condiţia „polului plus”. Îi redă cu o somptuoasă simplitate înălţimea atotcuprinzătoare.

O înregistrare video îl arată, timp de o oră şi jumătate, pe jurnalistul opozant Roman Protasevici care face declaraţii vinovăţie şi de supunere faţă de regimul Lukaşenko.

Suferinţa celui apropiat dă destulă materie nu numai compasiunii, ci şi cunoaşterii.

Sfîntul Ioan afirmă că actul lui Christos depăşeşte puterea de spunere a unei cărţi, a Evangheliei înseşi ca text.

În cele şapte săptămîni de la Paşti la Pogorîrea Duhului Sfînt, ţesătura bogată a celebrărilor desfăşoară sensul întreg, dar nemărginit al actului christic, îl propune înţelegerii, cunoaşterii, participării.

Postul apare ca un efort – meritoriu – de voinţă. Omul care ţine post se dă înapoi, se ţine în frîu, se constrînge, se „nevoieşte”.

Astfel de adaptări cer inventivitate spirituală, cer reflecţie asupra însemnătăţii de căpătîi a Paştelui.

Există ispita de a reduce relaţia cu divinul la gestică ceremonială, la procedură bătută în cuie, la act pe cît de precis detaliat, pe atît de exterior.

El însuşi, cuvîntul divin, îl îndeamnă pe credincios la acest dialog.

În perioade de crize ample, discursurile cu iz milenarist au un public în creştere.

Remaud analizează, pentru cîteva teme din Evanghelii, substanţa pe care fiecare dintre ele o are în mediul ebraic.

Afectul prevalează astăzi asupra reflexivităţii în trăirea religioasă.

Dacă vrei să-l cunoşti pe El, ai de pus la lucru ceea ce îţi e mai adînc, mai propriu.

Postul Crăciunului e deja mobilizare, pătrundere pe calea sărbătorilor.

Restricţiile pot fi compensate prin adaptări temporare ale vieţii religioase, reflexivitate, interiorizare.

În compoziţia credinţei de tip ÎPS Teodosie nu intră nici fir de grijă faţă de semenii care nu i se alătură.

În orice religie, omul se raportează la divin ca la reperul suprem. El, Cel preaînalt, dă temei şi sens existenţei omului.

Asasinatele de la Conflans şi Nisa au ascuţit tulburarea societăţii franceze atacată de terorismul islamist.

Oribilul asasinat de la Conflans, de acum două săptămîni, a dat nou material problemei terorismului islamist.

Evagrie a caracterizat, primul, acedia, ca stare periculoasă ce se poate ivi în viaţa de asceză a monahului.

Fenomenul pelerin de la Uman păstrează ceva din fervoarea multicoloră a hasidismului, încă şi mai adînc marcată – aici – de profilul irepetabil al rabinului Nahman din Braslav.

Marguerite Harl a coordonat din 1986 marea întreprindere de traducere în franceză – cu aparat critic – a Septuagintei.

André Scrima, călătorul, întîlnea alţi oameni sensibili la tema călătoriei, călători potenţiali sau abia porniţi la drum sau colegi pe drumuri convergente.

Am văzut nu ce înseamnă un părinte spiritual (asta citisem în multe, admirabile, studii asupra temei), ci cum lucrează, cum se comportă, ce oferă el.

A scruta starea sufletului e una dintre calităţile de căpătîi ale părintelui spiritual.

Sfînta Sofia, divina Înţelepciune, cu universalitatea ei, e alungată din lăcaşul care i-a fost înălţat şi recunoscut vreme de un mileniu şi jumătate.

A cerceta Scriptura înseamnă aşadar posibilitatea unei multiple întîlniri a Cuvîntului divin.

Avem acum posibilitatea să cunoaştem alt ton al Părintelui Scrima: tonul simplităţii. Un ton nu mai puţin viu, nu mai puţin pătrunzător spiritualmente.

E o confruntare – încordată, încăpăţînată, febrilă – cu presupoziţiile credinţei, cu nedumeririle, cu variantele ei.

Dilema n-a încetat să fie un exerciţiu de libertate oferit spaţiului public.

Simbolul, gestul, practica sînt fertile dacă orientează către reperul divin care le-a instituit.

„Conceptul de Dumnezeu atotputernic” a încasat mereu, de-a lungul tuturor timpurilor, lovituri.